Am auzit zilele trecute pe cineva care zicea că îl/o enervează toate programele/emisiunile despre Revoluţie. Că ce s-a schimbat? Că da, s-au schimbat multe, dar tot există minciună, ipocrizie, tot comunişti ne conduc, tot nişte muppeţi împuţiţi ne fac legile, numai ca să nu le respecte nimeni. Etc. etc.
Pot să fiu de acord cu asta.
Sâmbăta trecută am avut de pus la poştă un plic prin Prioripost. Trebuia să-l trimit vineri, dar n-am avut timp. Am ajuns sâmbătă, după ce plecase Prioripost-ul. La care tipa de la ghişeu îmi trânteşte un: "Păi, a plecat deja. Numai luni mai pleacă altă maşină." Eu: "Aşa...Şi?!?" Ea: "Păi, ce fac? Îl ţin aici pe birou până luni?", complet indignată. Iară eu: "Aşa...Şi?!? E vreo regulă scrisă că nu mai pot pune plicul dacă a plecat maşina?"...Mi-a întors spatele, mi-a făcut factura, pufăia în continuu şi nici nu mi-a răspuns la salut. Probabil că, dacă eram mai bleagă, mă luam cu tot cu plic, plecam, reveneam luni şi între timp îmi mai ceream şi scuze că am deranjat-o. Nu-i cazu'.
O prietenă de-a mea vroia să-şi ia ţigări. Le-a cerut, iar tanti îi zice că n-are, deşi le vedea în faţa ei. După care i-a mai şi dat restu' în caramele. Prietena mea: "Eu n-am cerut şi caramele. Ştiţi că e ilegal să-mi daţi aşa restul?..." Iară pufăieli, iară bombăneli...şi trântit de mărunţiş pe tejghea. Prietena mea: "Să ştiţi că persoanele ca dumneavoastră n-o s-o mai ducă mult." Indignare totală, dar şi tăcere.
Aşa că eu cred că revoluţii se petrec tot timpul şi numai în noi stă puterea să le facem şi să schimbăm ce alţii au futut rău de tot. Pornind de la chestii mici şi de la oamenii mărunţi...
În altă ordine de idei: ce făceam eu la Revo'? Păi, dacă cineva ar fii bănuit ce şi cum, probabil că mama m-ar fi paşaportat rapid la sat. 32 de kilometri de oraş însemna siguranţă şi calm. Ca să fiu sinceră, nu-mi aduc aminte să-mi fi povestit bunicii nimic despre cum că s-ar fi petrecut ceva la sat, cu toate că bunicu-meu era miliţian în pensie. Trebe să întreb, dar nu ştiu să fii avut ei parte de nimic.
Dar cum cine să bănuiască, eram bine-mersi în oraş, în relativă apropiere de UM din Lipovei. Eu cu mama, cu o uşă albă de carton. Ce interfoane? Ce chei, măcar, la bloc? Să fim serioşi...
Şi a început să se tragă. Îmi aduc aminte perfect răpăitul gloanţelor, dar, mai ales, răspunsul complet mirobolant şi deloc liniştitor a lu' mama la întrebarea "ce se petrece?": "Nimic, dragă, dărâmă blocul de lângă. Să nu ridici capul de pe perină." (Mama a încercat. Probabil că nici ea nu ştia exact ce se petrece ...)
Cum, totuşi, mintea mea funcţiona de pe atunci, nu cred că ar trebui să mai spun cât m-am gândit la cum dărâmă ăia blocul de lângă, dar al nostru rămâne intact. Unde o să doarmă toţi oamenii ăia, ce o să se întâmple cu ei? I-a dat afară din bloc? Dar dacă o să ne vină totuşi şi nouă rândul?
Am mers şi la grădi' o zi, apoi mama m-a dus cu ea la lucru. Traseul nostru era între cele 2 cimitire: ăla care-i zice al Eroilor şi ăla al săracilor, unde au profanat toate corpurile acelor nefericiţi care au ajuns în bătaia gloanţelor.
La un moment dat - care? nu ştiu exact, pentru că ordinea la mine în cap e doar vag cronologică - au venit recuperatorii, în persoanele unchiului şi a mătuşii lu' mama, implicit şi ai mei. Înarmaţi până-n dinţi cu un fel de par ascuns sub scaunul de la Dacia lor 1300 albă, m-au dus "în siguranţă". Mamă-mea să se descurce, copilu' îi important. De fapt, şi mama a venit pe final acolo. Casa sigură era un apartament de 2 camere, la etajul 4 al unui bloc fix de lângă terenul de sport de la Medicină. Cei de pe aici ar trebui să ştiţi: 1. cartier de moşi, babe, securişti, activişti şi miliţieni; 2. se trăgea în toate direcţiile şi de pe toate acoperişurile.
Am dormit vreo 2-3 (?) seri în cadă, fiind cel mai sigur loc din casă. Pe lângă unciu' şi tuşi, mai erau şi o mamă şi-o fiică (nevastă, respectiv fiică de "securist"). Tuşi, o anti-comunistă înfocată, din familie de chiaburi, care a asistat cum li s-a luat absolut tot la colectivizare, n-a putut să n-o ajute pe femeia aia. De ce? Bărbatul ei era oprit la muncă, probabil la Miliţia Judeţeană, iar toţi bunii lor vecini le-au vandalizat casa şi cine ştie ce le-ar fi făcut şi lor, dacă le-ar fi prins . (Ca să mă înţelegeţi: probabil că aveau multe prin casa aia, probabil că o duceau muuult mai bine ca alţii, dar, realmente, se punea problema că le vor linşa...Ori, oare?, ce vină avea, dacă nu femeia, atunci copila aia??)
Eu eram mică. Aveam 5 ani jumate. Pentru mine şocurile s-au ţinut lanţ încă de cu un an înainte. Divorţul alor mei, datul afară din casă, tot iarna, apoi evenimentele iernii '89...mă rog, hai să nu încurc lucrurile. Eram mică şi toţi mă protejau şi alintau. N-am simţit eu nu ştiu câtă suferinţă. La noi nu s-a întâmplat nimic grav.
Sau cel puţin aşa am crezut până am mai crescut şi am aflat povestea fratelui cel mai mare al bunicii, care locuia în Traian, într-una din casele care aveau magazine la parter, magazine la care li s-a dat foc. Când au ieşit afară să stingă focul, au început să tragă. Nu ştiu dacă a murit cineva, dar acest frate al bunicii a fost împuşcat de mai multe ori. L-au nimerit într-un picior, a trecut prin multiple operaţii, ca să paralizeze pe final de la brâu în jos. (Caz fericit, totuşi, că doar a trăit. Cel care l-a împuşcat e bine-mersi. Mi l-a arătat mama odată.) Despăgubirile materiale ulterioare, deşi substanţiale, i-au oferit doar posibilitatea de a le da copiilor săi câte un ajutor. Cred că mai bine se lipsea...
Dar famiile alea care au avut morţi? Dar acei oameni internaţi cu răni uşoare care au dispărut la propriu, ca să iasă ulterior dintr-un canal sub formă de cenuşă? Şi câte şi mai câte.
Pe mine mă întristează la culme. O senzaţie mai puternică am avut numai la Birkenau, în faţa primei plăci comemorative peste care mi-a căzut privirea, care, ca un făcut, era în limba română. Dar asta e altă poveste, pe care încă n-am povestit-o.
Pot să fiu de acord cu asta.
Sâmbăta trecută am avut de pus la poştă un plic prin Prioripost. Trebuia să-l trimit vineri, dar n-am avut timp. Am ajuns sâmbătă, după ce plecase Prioripost-ul. La care tipa de la ghişeu îmi trânteşte un: "Păi, a plecat deja. Numai luni mai pleacă altă maşină." Eu: "Aşa...Şi?!?" Ea: "Păi, ce fac? Îl ţin aici pe birou până luni?", complet indignată. Iară eu: "Aşa...Şi?!? E vreo regulă scrisă că nu mai pot pune plicul dacă a plecat maşina?"...Mi-a întors spatele, mi-a făcut factura, pufăia în continuu şi nici nu mi-a răspuns la salut. Probabil că, dacă eram mai bleagă, mă luam cu tot cu plic, plecam, reveneam luni şi între timp îmi mai ceream şi scuze că am deranjat-o. Nu-i cazu'.
O prietenă de-a mea vroia să-şi ia ţigări. Le-a cerut, iar tanti îi zice că n-are, deşi le vedea în faţa ei. După care i-a mai şi dat restu' în caramele. Prietena mea: "Eu n-am cerut şi caramele. Ştiţi că e ilegal să-mi daţi aşa restul?..." Iară pufăieli, iară bombăneli...şi trântit de mărunţiş pe tejghea. Prietena mea: "Să ştiţi că persoanele ca dumneavoastră n-o s-o mai ducă mult." Indignare totală, dar şi tăcere.
Aşa că eu cred că revoluţii se petrec tot timpul şi numai în noi stă puterea să le facem şi să schimbăm ce alţii au futut rău de tot. Pornind de la chestii mici şi de la oamenii mărunţi...
În altă ordine de idei: ce făceam eu la Revo'? Păi, dacă cineva ar fii bănuit ce şi cum, probabil că mama m-ar fi paşaportat rapid la sat. 32 de kilometri de oraş însemna siguranţă şi calm. Ca să fiu sinceră, nu-mi aduc aminte să-mi fi povestit bunicii nimic despre cum că s-ar fi petrecut ceva la sat, cu toate că bunicu-meu era miliţian în pensie. Trebe să întreb, dar nu ştiu să fii avut ei parte de nimic.
Dar cum cine să bănuiască, eram bine-mersi în oraş, în relativă apropiere de UM din Lipovei. Eu cu mama, cu o uşă albă de carton. Ce interfoane? Ce chei, măcar, la bloc? Să fim serioşi...
Şi a început să se tragă. Îmi aduc aminte perfect răpăitul gloanţelor, dar, mai ales, răspunsul complet mirobolant şi deloc liniştitor a lu' mama la întrebarea "ce se petrece?": "Nimic, dragă, dărâmă blocul de lângă. Să nu ridici capul de pe perină." (Mama a încercat. Probabil că nici ea nu ştia exact ce se petrece ...)
Cum, totuşi, mintea mea funcţiona de pe atunci, nu cred că ar trebui să mai spun cât m-am gândit la cum dărâmă ăia blocul de lângă, dar al nostru rămâne intact. Unde o să doarmă toţi oamenii ăia, ce o să se întâmple cu ei? I-a dat afară din bloc? Dar dacă o să ne vină totuşi şi nouă rândul?
Am mers şi la grădi' o zi, apoi mama m-a dus cu ea la lucru. Traseul nostru era între cele 2 cimitire: ăla care-i zice al Eroilor şi ăla al săracilor, unde au profanat toate corpurile acelor nefericiţi care au ajuns în bătaia gloanţelor.
La un moment dat - care? nu ştiu exact, pentru că ordinea la mine în cap e doar vag cronologică - au venit recuperatorii, în persoanele unchiului şi a mătuşii lu' mama, implicit şi ai mei. Înarmaţi până-n dinţi cu un fel de par ascuns sub scaunul de la Dacia lor 1300 albă, m-au dus "în siguranţă". Mamă-mea să se descurce, copilu' îi important. De fapt, şi mama a venit pe final acolo. Casa sigură era un apartament de 2 camere, la etajul 4 al unui bloc fix de lângă terenul de sport de la Medicină. Cei de pe aici ar trebui să ştiţi: 1. cartier de moşi, babe, securişti, activişti şi miliţieni; 2. se trăgea în toate direcţiile şi de pe toate acoperişurile.
Am dormit vreo 2-3 (?) seri în cadă, fiind cel mai sigur loc din casă. Pe lângă unciu' şi tuşi, mai erau şi o mamă şi-o fiică (nevastă, respectiv fiică de "securist"). Tuşi, o anti-comunistă înfocată, din familie de chiaburi, care a asistat cum li s-a luat absolut tot la colectivizare, n-a putut să n-o ajute pe femeia aia. De ce? Bărbatul ei era oprit la muncă, probabil la Miliţia Judeţeană, iar toţi bunii lor vecini le-au vandalizat casa şi cine ştie ce le-ar fi făcut şi lor, dacă le-ar fi prins . (Ca să mă înţelegeţi: probabil că aveau multe prin casa aia, probabil că o duceau muuult mai bine ca alţii, dar, realmente, se punea problema că le vor linşa...Ori, oare?, ce vină avea, dacă nu femeia, atunci copila aia??)
Eu eram mică. Aveam 5 ani jumate. Pentru mine şocurile s-au ţinut lanţ încă de cu un an înainte. Divorţul alor mei, datul afară din casă, tot iarna, apoi evenimentele iernii '89...mă rog, hai să nu încurc lucrurile. Eram mică şi toţi mă protejau şi alintau. N-am simţit eu nu ştiu câtă suferinţă. La noi nu s-a întâmplat nimic grav.
Sau cel puţin aşa am crezut până am mai crescut şi am aflat povestea fratelui cel mai mare al bunicii, care locuia în Traian, într-una din casele care aveau magazine la parter, magazine la care li s-a dat foc. Când au ieşit afară să stingă focul, au început să tragă. Nu ştiu dacă a murit cineva, dar acest frate al bunicii a fost împuşcat de mai multe ori. L-au nimerit într-un picior, a trecut prin multiple operaţii, ca să paralizeze pe final de la brâu în jos. (Caz fericit, totuşi, că doar a trăit. Cel care l-a împuşcat e bine-mersi. Mi l-a arătat mama odată.) Despăgubirile materiale ulterioare, deşi substanţiale, i-au oferit doar posibilitatea de a le da copiilor săi câte un ajutor. Cred că mai bine se lipsea...
Dar famiile alea care au avut morţi? Dar acei oameni internaţi cu răni uşoare care au dispărut la propriu, ca să iasă ulterior dintr-un canal sub formă de cenuşă? Şi câte şi mai câte.
Pe mine mă întristează la culme. O senzaţie mai puternică am avut numai la Birkenau, în faţa primei plăci comemorative peste care mi-a căzut privirea, care, ca un făcut, era în limba română. Dar asta e altă poveste, pe care încă n-am povestit-o.
2 comments:
Acum 19 ani, romanii curajosi primeau bate pe spate si gloante in piept pentru ca noi sa avem libertatea de a (nu) ne aminti asta si a (nu) le arata respectul ce il merita.
49 de bucuresteni au fost omorati pe 21-22 decembrie 1989 pentru ca noi sa avem lucruri “de baza”: libertate, democratie, presa libera, bunastare.
Daca TU iti amintesti asta, arata-le respectul cuvenit – DUMINICA, 21 DECEMBRIE, ORA 17:00, LA UNIVERSITATE http://www.eroiinumor.ro
De fiecare data cand citesc un post de-asta pe bloguri, retraiesc si eu clipele alea. Nu am vorbit cu nimeni despre cum si-a petrecut revolutia, insa citind la voi experientele pe care le-ati trait, am asa o senzatie de solidaritate si de complicitate cu toti. Pentru ca revolutia nu trebuie uitata.
Trimiteţi un comentariu