Amintiri

Mda. Parcă aş fi the Grinch who stole Christmas. Dar ce să fac dacă aşa mă apucă? [Nu urmează o lecţie de istorie, că internetu'-i mare şi bine pus la punct, ci, în cel mai bun caz, o încercare de descriere a unor sentimente trăite.]

Acum 3 ani şi ceva luni (la începutul lui septembrie), după pregătiri intense, ne-am luat vreo 11 prieteni (plus încă 2 ce aveau alt traseu, de fapt) să colindăm un pic Europa. Prima oprire - Cracovia. Alegerea acestui oraş a depins într-o oarecare măsură de cei doi prieteni cu alt traseu - ei trebuiau să ajungă la Varşovia şi am vrut cu toţii să petrecem ceva timp şi cu ei în excursia asta. Chiar dacă am mers pe cont propriu, aveam câteva repere turistice pe listă. 

Dacă tot am ajuns la Cracovia, unul dintre ele era Auschwitz-Birkenau. (Spre ruşinea mea, habar n-aveam că unul dintre cele mai groaznice lagăre naziste nu se afla, de fapt, în Germania, ci în Polonia. Spre ruşinea mea şi-a profesorilor de istorie, nu ştiam nici că mare parte din cei ce şi-au văzut sfârşitul acolo au fost polonezi simpli, căci planul, din câte am înţeles, era exteminarea a două treimi din polonezi, restul fiind buni de sclavi pentru rasa aleasă. - Trivializez, poate, dar reţin bine ideea de bază.) 

Experienţa în sine e foarte greu de descris. Am plecat dimineaţă din Cracovia zâmbitori şi plini de dume în program. Am făcut cei aprox. 40 de kilometri într-o voioşie maximă, pe-un drum de vis. Am ajuns la Auschwitz, am mâncat ceva şi-am pornit în tur. Prima impresie: "Bă, da' n-arată aşa groaznic."

 

Asta până am văzut inscripţia renumită şi m-au trecut nişte fiori reci pe spate. Am început să intrăm în clădiri şi sentimentul de groază a început încet-încet să-şi facă apariţia. La un moment dat, pe când ieşeam dintr-una din clădiri, a început să plouă torenţial, numai bine cât să amplifice sentimentele dezolante. 

Repet: mi-e greu să descriu ce-am văzut. De la camerele pline cu pantofi sau haine, la cele pline cu păr de om, la celulele de un metru pătrat în care erau băgaţi la tortură câte 4 oameni o dată, la celulele în care s-a testat pentru prima data zyklon B ... Am simţit de multe ori că rămân fără aer şi că mă bufneşte plânsul. 

Şi-apoi ne-am luat şi-am mers la Birkenau, care se află la vreo 3 kilometri de Auschwitz. Şi-am dat peste un spaţiu imens încercuit. Prima chestie care m-a nedumerit: "Ce-i cu toţi stâlpii din stânga?" Un câmp de stâlpi. 

Şi m-a lovit: stâlpii erau coşurile de la "sobele" ce se aflau în barăcile unde erau închişi cam 400 de oameni deodată. În locul fiecărui stâlp se afla o baracă. În fiecare baracă - 400 de oameni care au fost şi n-au mai fost. 

Nimeni nu mai zicea nimic sau, în orice caz, nimeni nu mai zicea nimic de la care puteai să râzi. Decât eventual un "treabă nemţească". (Îmi cer scuze, nu vreau să jignesc pe nimeni. E un clişeu intens folosit şi din păcate prea adevărat.) Ca, de exemplu, latrina pe care aveau voie să o folosească numai câteva secunde pe zi, la anumite ore, sau locul de primire şi sortare mai groaznic decât o intrare într-un abator de vite.

Şi ne-am plimbat pe-o vreme din ce în ce mai mohorâtă. La un moment dat, am ajuns într-un loc unde erau multe plăci comemorative pe care scria acelaşi text într-o groază de limbi. Ca un făcut, prima placă pe care am citit-o era în română. Iniţial, nu mi-am dat seama. Mi se părea firesc să înţeleg ce scrie. După care mi-am dat seama că n-am cum să pricep, că-s în altă ţară, după care mi-am dat seama că e scris în română, după care am simţit că mi se taie picioarele şi mă înăbuş de plâns. 

Din câte ştiu, n-am rude care să fi ajuns acolo sau în orice alt lagăr, dar senzaţia e doborâtoare. Te plimbi pe nişte alei, eşti înconjurat de verde (sau aşa era atunci) şi-ţi dai seama că acolo au murit milioane. Am simţit că tot aerul e încărcat de spiritele lor. Şi, deşi era începutul lui septembrie, pe când ne îndreptam spre ieşire, după mai multe ore de plimbat, a nins. 

Nu ştiu ce să mai adaug. Parcă am rămas fără cuvinte. Senzaţiile trăite atunci sunt la fel de vii azi, dar încuiate bine în memorie. E o exprienţă ce trebuie trăită de toţi. Dacă ar fi după mine, aş face obligatorie excursia pentru toţi.  

[Fotografiile puse sunt făcute de cine scrie pe ele.]