Ştiu ce-am făcut astă vară

Am să fac ceva ce n-am mai făcut de mult: 2 postări în decurs de o oră. 

Am văzut la Adi Hădean că vrea să slăbească. Că se simte prea greoi. Nu se vede. Zic că nu se vede că-i un munte de om. Nu-ţi dai seama de asta până nu-l vezi în faţă. Ori eu mă laud că pentru o fată mi-s înaltă. Eh! Mai adaugă vreun cap jumate şi îl ai pe Hădean.

Citind acolo la el ce şi cum, mi-am adus aminte de chinurile facerii de-astă vară. E o treabă oarecum personală şi pentru cei care nu mi-au văzut faţa de mult o surpriză destul de mare. Ştiu că m-am întâlnit cu Raka acu' vreo 2 luni pe stradă şi reacţia lui a fost ceva de genu': "Bă, parcă la faţă mi-erai cunoscută, dar nu şi la siluetă".

Dar despre ce-i vorba în propoziţie: mă tot lăudam eu pe la începutu' anului că mă duc la sală, că-i musai, că nu se mai poate aşa. M-am dus, dar nu prea mult. Ori o luasem razna rău de tot cu kilele în plus, care între noi fie vorba erau prea multe în plus. La un moment dat, mă bate o prietenă la cap: "Bă, Dushka, nu se mai poate. Ia de-aici cură şi ţine-te de ea. Îi mai grea, dar dă rezultate". 

Na. Eu nu prea am încredere în cure. O dată pentru că de-alea cu un kil pe zi numa' bune nu poa' să fie. Altă dată că eu am o problemă cu mâncatu' la ore fixe. Nu le respect, chit că lucrez de-acas şi aş putea. În al treilea rând, toată lumea ştie că fără mişcare - tot deageaba. 

Dar norocu' meu e că prietena asta a mea e suficient de pisăloagă şi mi-o făcut capu' suficient de calendar cât să mă apuc de treabă. [Să ne-nţelegem: nu fac reclame la cure de slăbit. Cel mai bine ar fi să te iei frumos să te duci la nutriţionist şi să faci mişcare. Eu îmi povestesc în linii mari experienţa.]

Cura asta se întinde pe 2 luni şi ai voie să mânci cât şi când vrei, dar doar anumite chestii. [Vă rog să nu săriţi pe mine cu "nu-i sănătos", "nu-i bine" etc., că e făcută deja.] Am început-o într-o bună zi de luni (31 mai ca să fiu mai exactă), că trebuia cumva să ţin socoteală. Bă! La început am crezut că mor cu ea de gât. În primele 2 săptămâni (că-i pe 4 etape de câte 2 săptămâni), singura chestie care m-o ambiţionat e că vedeam cum începe cântaru' să scadă şi cum eu încap în blugi în care nu mai încăpusem de 2 ani.

Că ce-am făcut?! Eu am un cântar mai prost din fire. Şi nu ştiu cât îi de exact. Aşa că, pe lângă el, mi-am luat nişte repere. În blugi. Ăştia pot să-i trag până sus, dar nu pot să-i închid. Ăialalţi îmi intră până la jumatea coapselor, iar ăialalţi abia trec de genunchi. Şi pe măsură ce treceau zilele şi săptămânile am reuşit să-i trag tot mai sus, să-i închid şi să-mi fie şi largi (ăia de abia treceau de genunchi). 

Femeile-s ciudate. Na! Am zis-o. La noi, primordial îi psihicu'. Şi-apoi nu pot să explic ce bine mi-or picat toate astea. În cele 2 luni, am chinuit suficient de mult. Mi se făcea poftă pe tot felu' de treburi, că, cine mă cunoaşte, ştie că mi-s pofticioasa număru' 1. Norocu' meu, pe lângă prietena ce-mi zisese de cură şi care mă suna destul de des să mă întrebe ce şi cum (nu mai stă în oraşu' nost'), e că, pe parcurs, cam toţi prietenii mei ştiau ce fac şi m-au susţinut cum au putut ei mai bine. Pe lângă 2 sau 3 prietene care-mi dădeau constant peste mână (metaforic) şi care mi-au susţinut psihicu' firav cu "bă, nu fii fraieră, că pentru tine o faci" sau "dumnezeule, cât ai mai dat jos", şi ceilalţi, cu care poate nu mă întâlneam tot timpu', aveau cam aceleaşi reacţii.

La sfârşitul celor 2 luni, aveam 15 kile în minus. În afară de cura efectivă, tot ce-am făcut a fost să merg pe jos. Cam zilnic. Măcar 20-30 de minute. Când am terminat, deşi aveam plănuite diverse festinuri, nu mi le-a trebuit. În următoarele 2 luni am mai dat jos vreo 5 kile, asta pentru că mi-am păstrat unele obiceiuri (şi nu pentru că mi-am propus neapărat, ci pentru că pur şi simplu aşa mi-a venit firesc).

De-atunci, nu mai folosesc zahăr în cafea sau ceaiuri, decât foarte rar (când chiar simt nevoia şi-atunci nu-mi place că-i prea dulce chiar şi numai jumate de pliculeţ). Nu-mi mai place cafeaua îndulcită, iar ceaiu' cu zahăr sau chiar miere mi se pare de-a dreptu' scârbos. Mai mânc din când în când câte o prăji' sau 2-3 pătrăţele de cioco, dar nu prea des, că până şi ciocolata amăruie mi se pare prea dulce. Nu prea mai mânc pâine. Rar. O dată la 2-3 zile. Şi-atunci ori de poftă, ori de lene să-mi fac ceva de mâncare. Aaa! Şi cel mai important: mânc cam o treime din cantitatea pe care o mâncam înainte (pentru că mi se pare mai mult decât suficient sau, mai bine zis, mă opresc când mi-s sătulă, nu când simt că explodez.)

La un moment dat, am citit şi o carte scrisă de nutriţionista vedetelor. Pe lângă sfaturi ciudate (din punctul meu de vedere ... asta ca să nu zic proaste - cum mama naibii să recomande supa la plic??), am reţinut o chestie foarte faină. Tanti zicea aşa: după ce ai ajuns la greutatea dorită, important e să te menţii (duh!!). Dar pentru cei pofticioşi, şi nu numai, se recomandă ca din când în când (preferabil nu mai des de-o dată pe lună) să-şi mai satisfacă papilele gustative şi cu o pizza sau alte mâncăruri de-astea interzise. Important e să nu te laşi dus de val. De ex., mânci 2-3 felii de pizza, nu una întreagă. Şi savurezi, că de-aia ai limbă cu papile. 

Acestea fiind zise, ar mai trebui să adaug că fac mişcare, nu atât de mult cum mi-ar plăcea, dar fac. Îs o leneşă - recunosc.