De ce urasc sa merg la cumparaturi? Paradoxal, poate, pentru o fata. Ei, uite ca nu e. Nu-mi place...dintr-un motiv cat se poate de simplu...Rareori se intampla sa merg intr-un magazin si sa gasesc haine nu doar care sa-mi placa, dar care sa ma incapa. Si nu va inchipuiti acuma ca sunt nu stiu ce obeza...Am 65 de kile la 1,70...si da, as mai putea da jos cateva...Asta e si planul. Dar ...come on....Sa nu-ti gasesti o pereche de blugi normali...
De fapt, cred ca asta e problema mea majora - caut lucruri simple. Imi doresc o pereche de blugi cu o talie medie (adica, nici pana sub sani si nici sa-mi iasa curu` din ei la fiecare miscare) si sa fie drepti/putin evazati jos. Fara brizbrizuri si rupturi si modele cu auriu pe ei. Preferabil, un indigo sau albastru inchis. Si sa coste rezonabil.
Da. Sunt pretentioasa la capitolul asta. Adica, cum vine asta? Blugi normali? La noi? Doaaaamneee....De pe ce planeta vin?
Bineinteles ca tot se trage de la faptul ca era momentul sa-mi cumpar o pereche noua....Si cum aveam si niste bani, mi-am zis ca e momentul.
Am luat-o treptat. Am incercat hipermarketurile. M-am gandit ca aici am sanse sa gasesc ce-mi doresc si la un pret rezonabil. Eeeee....eroare. Din cele 6-7 modele nici unul nu mi-a placut.
A doua incercare - bazarul. Aici gasesti cam orice. Plus, cunosc un magazin de la care mi-am mai facut cumparaturi, unde au si marimi mai mari. (Paranteza - mi se pare enorm de umilitor ca, de cate ori intru in cabina, sa fiu nevoita sa intreb "Mai mare nu aveti?"...pentru ca repet...nu sunt nici slaba, dar nici n-am o suta de kile. Si de fiecare data ma gandesc la alte fete, care chiar au probleme cu greutatea. Ele ce fac? ). Totu` e bine si frumos la magazinul asta, aveau si marimea mea, niste culori superbe, exact cum imi cautam de mult, doar o singura problema - toti blugii, dar toti!, sunt stransi jos. Stiti de care...Peggy Bundy style, de aia care sunt la moda acum, fie de bagat in cizme, fie de purtat ca atare, genul de blugi care nici pe o tipa foarte slaba nu stau tot timpul bine, pentru ca trebuie sa ai un cur micutz si niste picioare lungi, subtiri si, mai ales, drepte. Si sa nu innebunesti.... Si am incercat si alte magazine, unde aceeasi poveste. Si intreb: "Dar blugi normali, drepti, nu primiti, nu aveti?". "Pai, astia se poarta acuma." Sincer, niciodata nu cred ca am fost in ton cu moda masei. Tot timpul am purtat ce am vrut eu, asta neinsemnand ca sunt nu stiu ce extravanganta. Pur si simplu haine in care sa ma simt eu bine si care sa-mi placa.
De ce ar trebui acuma sa port eu ce poarta masele? Nu ma avantajeaza deloc astfel de imbracaminte. Si, mai mult, NU-MI PLACE!!!! Pentru ca nu e o problema ca asta se poarta, problema e ca proprietarii de magazine de astea nu comanda altceva. Sunt sigura ca sunt tot felul de modele fabricate pe vaporu` de pe care le iau, dar de ce sa iei si lucruri normale?
Am plecat. Am mers in Papillon si am stat acolo singura, sa ma calmez, cu o carte buna. Daca nu-mi era asa sete, imi luam o cafea. Dar am baut o apa.
In drum spre casa, aveam doua variante: drumul direct catre casa sau un ocol prin Kappa-Terra. Am lasat sortii sa hotarasca pentru mine, adica primul mijloc ce venea, il luam. A venit ala care ma ducea spre alte magazine. Si l-am luat. In final, nu regret, ca nu m-am plimbat deageaba, dar nici blugi nu mi-am luat.
Am intrat intr-un magazin scump, unde credeam ca au ce caut. Nu aveau. Si, pe drum spre celalalt magazin al lor, am intrat intr-un TCM. Acuma, poate multi nu stiti ce e un TCM. E un lant de magazinase dragute si inghesuite, care au mai de toate de la haine la aparate de bucatarie. La capitolul de haine...Hmmm, depinde ce cauti si ce noroc ai in a gasi.(Asta nu e o reclama, ca nu ma plateste nimeni.) Ideea e ca au chestii ieftine si ca mi-am luat 3 perechi de pantaloni cu 30 de roni fiecare. Sunt pantaloni de stofa, nu jeansi, dar arata foarte bine. Mi-am luat ceva azi, dar nu ce vroiam, pe principiul ca blugi mai am acasa, chiar daca perechile favorite sunt in curs de dezintegrare si celelalte doua nu-mi prea plac.
Da. Sunt pretentioasa. Rau de tot. Mai era o ultima solutie, pe care o s-o abordez la urmatoru` salar. Acuma nu mai am de unde.
Si trebuie sa-mi platesc si telefonu`.
Ma gandeam acuma, daca sa continui cu post-ul asta sau sa mai scriu inca unul, ca as mai avea de spus....si orele de munca sunt abia la inceput. Am debit, asta e sigur. Fac o pauza si revin.
miercuri, 26 septembrie 2007
luni, 24 septembrie 2007
Luni - declaratie de dragoste
E luni, dupa cum zice bine si titlul...nici iarba nu creste....nimic nu se intampla.
Am avut un weekend haotic, pe care mi-as dori sa-l repet la nesfarsit. E aiurea cum, doar atunci cand bei, te lasi cumva dus de val. N-ar trebui sa fie asa. Desi acum imi doresc sa fim beti cu totii tot timpul.
Sunt iara la lucru si iara ma plictisesc. Nu e nimic nou in asta. Mi-e dor de oameni si abia astept sa treaca si orele astea sa pot pleca si sa ma intalnesc cu oameni mei.
Am avut un weekend frumos de care acum mi-e dor, ore de uitare si de placere. Clipe minunate...
But enough about this...Am sa ma arunc intr-un proiect nou. Sper sa-mi placa si sper ca ei sa ma placa pe mine si sa am ce le oferi. Eu necesit doar companie.
La lucrul asta al meu e frumos, doar ca nu se poate sta tot timpul in pauza de tigara. Si atunci, mai mult ca acasa, incep sa gandesc aiurea.
M-am simtit minunat in weekendul asta si ma gandesc cu tristete ca pe urmatorul o sa-l tai din start in doua - trebuie sa merg la sat(activitatea mea preferata-remarcati sarcasmul). Sper sa ploua.
Acuma stau si astept aiurea sa iasa odata paginile alea de program TV, sa le corectez si sa ma car. Unde? Nu stiu. Oriunde, de fapt.
Cineva sa-mi extirpe creierul sa nu mai gandesc. Sa ni-l extirpe la toti, pentru ca toti suferim. Am stat aseara de vorba cu o prietena si, oricat de mult mi-a placut, mi s-a parut foarte trist. Mi-a parut si mai rau ca a trebuit sa plec acasa si mi-as dori foarte mult sa nu mai trebuiasca sa fac chestii care nu vreau sa le fac, doar din obligatie. As fi vrut sa mai stau acolo cu ea, pentru ca, desi ne plangeam una alteia, impreuna am fi gasit puterea sa ne facem sa ne fie bine.
"Ce scop are viata mea?" ...cam asta era intrebarea ei. Si e o intrebare la care evident ca nu stie sa raspunda si nici eu nu i-am putut da un raspuns. De altfel, asta e una din intrebarile fara raspuns. Nu stiu ce scop are viata mea si n-am nici un scop in viata. De fapt , am multe scopuri in viata, dar nu le pot urmari. Nu am puterea sa le urmaresc si poate unele dintre ele sunt cauze pierdute.
I-am zis ca ar trebui sa-si fixeze niste tinte pe care sa le urmareasca. Problema e ca, odata atinse, ramai iar gol si fara nimic. Si ce fel de scopuri? Materiale? E o solutie atata timp cat presupune o lupta cu tine de a nu mai chelui bani aiurea si de a-i economisi, dar poate te tii de la prea multe lucruri. Emotionale? Imi zice constant ca ea nu mai crede in iubire...de fapt, nu asta e problema. Eu cred ca crede, doar ca vrea si ea ce vrem cu totii - siguranta. Vrea sa stie ca e pentru totdeauna. Si de acolo incolo sa se descurce cum poate. Spirituale? Adica sa faca lucruri care sa-i bucure spiritul, de genul voluntariate pe te miri unde, sau altele de genul...E greu si asta, din multe motive, unul principal fiind ca nu se poate desparti asa de usor de tot ce e aici, pentru ca ii e frica de necunoscutul pe care il iei in piept singura, fara sprijinul fizic al nici unui prieten.
Mda...asta e si problema mea...Nu am curajul sa fac lucruri care ar presupune o despartire fizica de prietenii mei, de genul a pleca in locuri straine. Tin la ei la toti foarte mult si tin la mine tot asa. Zic asta pentru ca, invariabil, ma gandesc cat de greu mi-ar fi printre oameni straini, fara posibilitatea de a suna pe unul sau pe altul si a spune simplu "Hai la o cafea!" sau "Hai sa bem o bere!". In eventualitatea unei plecari as putea oricand sa vorbesc cu ei (in ziua de azi exista atatea metode de comunicare), dar in acelasi timp nu as avea posibilitatea sa ma intalnesc cu ei, de a-i vedea pur si simplu, de a vorbi cu ei fata in fata, de a abera sau a ne mangaia ranile reciproc.
Cumva asta e o declaratie de dragoste prietenilor mei, care, mai apropiati sau nu, imi sunt extraordinar de dragi cu totii, cu toate calitatile si defectele lor.
Mi s-a intamplat un lucru extraordinar weekendul asta - printre altele. Am iesi si vineri si sambata intr-un loc care imi place din ce in ce mai mult - Retro. Vineri noaptea - mai bine zis, sambata dimineata - dupa o noapte alcoolizata rau, am ramas foarte putini. 4 mai exact. Si am mers sa mancam. Doar ca unul dintre noi, mai alcoolizat ca restul, adormea pe masa. Si am facut lucrul bun. L-am dus acasa la el. Oricum suntem practic vecini. Nu e mare lucru...stiu asta...dar m-am simtit foarte bine ca am putut sa-mi ajut prietenul. Oricum am fi ajuns acas cu totii la un moment dat, dar am simtit ca el nu mai poate sta, l-am si intrebat si nu ar fi fost in stare sa ajunga singur. Sambata seara am facut cu totii misto unii de altii si si de el, dar asa facem noi. Nimic nu e cu rautate. Totul e cu un foarte mare drag. Eu asa simt.
Va iubesc pe toti!
Nu stiu daca o sa ajungeti sa cititi asta, desi cumva puteti sa faceti rost de adresa asta(e la mine pe yahoo 360, chiar in bubble-ul de sus...e o sageata care va trimite aici si in blogul de acolo).
Am avut un weekend haotic, pe care mi-as dori sa-l repet la nesfarsit. E aiurea cum, doar atunci cand bei, te lasi cumva dus de val. N-ar trebui sa fie asa. Desi acum imi doresc sa fim beti cu totii tot timpul.
Sunt iara la lucru si iara ma plictisesc. Nu e nimic nou in asta. Mi-e dor de oameni si abia astept sa treaca si orele astea sa pot pleca si sa ma intalnesc cu oameni mei.
Am avut un weekend frumos de care acum mi-e dor, ore de uitare si de placere. Clipe minunate...
But enough about this...Am sa ma arunc intr-un proiect nou. Sper sa-mi placa si sper ca ei sa ma placa pe mine si sa am ce le oferi. Eu necesit doar companie.
La lucrul asta al meu e frumos, doar ca nu se poate sta tot timpul in pauza de tigara. Si atunci, mai mult ca acasa, incep sa gandesc aiurea.
M-am simtit minunat in weekendul asta si ma gandesc cu tristete ca pe urmatorul o sa-l tai din start in doua - trebuie sa merg la sat(activitatea mea preferata-remarcati sarcasmul). Sper sa ploua.
Acuma stau si astept aiurea sa iasa odata paginile alea de program TV, sa le corectez si sa ma car. Unde? Nu stiu. Oriunde, de fapt.
Cineva sa-mi extirpe creierul sa nu mai gandesc. Sa ni-l extirpe la toti, pentru ca toti suferim. Am stat aseara de vorba cu o prietena si, oricat de mult mi-a placut, mi s-a parut foarte trist. Mi-a parut si mai rau ca a trebuit sa plec acasa si mi-as dori foarte mult sa nu mai trebuiasca sa fac chestii care nu vreau sa le fac, doar din obligatie. As fi vrut sa mai stau acolo cu ea, pentru ca, desi ne plangeam una alteia, impreuna am fi gasit puterea sa ne facem sa ne fie bine.
"Ce scop are viata mea?" ...cam asta era intrebarea ei. Si e o intrebare la care evident ca nu stie sa raspunda si nici eu nu i-am putut da un raspuns. De altfel, asta e una din intrebarile fara raspuns. Nu stiu ce scop are viata mea si n-am nici un scop in viata. De fapt , am multe scopuri in viata, dar nu le pot urmari. Nu am puterea sa le urmaresc si poate unele dintre ele sunt cauze pierdute.
I-am zis ca ar trebui sa-si fixeze niste tinte pe care sa le urmareasca. Problema e ca, odata atinse, ramai iar gol si fara nimic. Si ce fel de scopuri? Materiale? E o solutie atata timp cat presupune o lupta cu tine de a nu mai chelui bani aiurea si de a-i economisi, dar poate te tii de la prea multe lucruri. Emotionale? Imi zice constant ca ea nu mai crede in iubire...de fapt, nu asta e problema. Eu cred ca crede, doar ca vrea si ea ce vrem cu totii - siguranta. Vrea sa stie ca e pentru totdeauna. Si de acolo incolo sa se descurce cum poate. Spirituale? Adica sa faca lucruri care sa-i bucure spiritul, de genul voluntariate pe te miri unde, sau altele de genul...E greu si asta, din multe motive, unul principal fiind ca nu se poate desparti asa de usor de tot ce e aici, pentru ca ii e frica de necunoscutul pe care il iei in piept singura, fara sprijinul fizic al nici unui prieten.
Mda...asta e si problema mea...Nu am curajul sa fac lucruri care ar presupune o despartire fizica de prietenii mei, de genul a pleca in locuri straine. Tin la ei la toti foarte mult si tin la mine tot asa. Zic asta pentru ca, invariabil, ma gandesc cat de greu mi-ar fi printre oameni straini, fara posibilitatea de a suna pe unul sau pe altul si a spune simplu "Hai la o cafea!" sau "Hai sa bem o bere!". In eventualitatea unei plecari as putea oricand sa vorbesc cu ei (in ziua de azi exista atatea metode de comunicare), dar in acelasi timp nu as avea posibilitatea sa ma intalnesc cu ei, de a-i vedea pur si simplu, de a vorbi cu ei fata in fata, de a abera sau a ne mangaia ranile reciproc.
Cumva asta e o declaratie de dragoste prietenilor mei, care, mai apropiati sau nu, imi sunt extraordinar de dragi cu totii, cu toate calitatile si defectele lor.
Mi s-a intamplat un lucru extraordinar weekendul asta - printre altele. Am iesi si vineri si sambata intr-un loc care imi place din ce in ce mai mult - Retro. Vineri noaptea - mai bine zis, sambata dimineata - dupa o noapte alcoolizata rau, am ramas foarte putini. 4 mai exact. Si am mers sa mancam. Doar ca unul dintre noi, mai alcoolizat ca restul, adormea pe masa. Si am facut lucrul bun. L-am dus acasa la el. Oricum suntem practic vecini. Nu e mare lucru...stiu asta...dar m-am simtit foarte bine ca am putut sa-mi ajut prietenul. Oricum am fi ajuns acas cu totii la un moment dat, dar am simtit ca el nu mai poate sta, l-am si intrebat si nu ar fi fost in stare sa ajunga singur. Sambata seara am facut cu totii misto unii de altii si si de el, dar asa facem noi. Nimic nu e cu rautate. Totul e cu un foarte mare drag. Eu asa simt.
Va iubesc pe toti!
Nu stiu daca o sa ajungeti sa cititi asta, desi cumva puteti sa faceti rost de adresa asta(e la mine pe yahoo 360, chiar in bubble-ul de sus...e o sageata care va trimite aici si in blogul de acolo).
joi, 20 septembrie 2007
Un filmuletz dragutz...si o poveste
http://www.youtube.com/watch?v=48UNSdCo-gw
Am fost aseara la film - "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". Misto filmu`, dar am plecat de acolo cu impresia ca a fost taiat pe alocuri.
Povestea ca povestea (probabil ca o stiti): fata ramasa gravida in '87 vrea sa faca avort, filmul descriind, in principiu, "peripetiile"(sagalnic spus) ei si ale prietenei ei. In esenta, un film dur despre o realitate trista, dezvolta mai mult ideea de prietenie dintre doua fete/femei decat altceva. Pana unde esti dispusa sa mergi sa-ti ajuti prietena?
Filmul arata, dupa mine, ca departe. Si adevarul e ca, in realitate, nu stiu pana unde as merge ca sa-mi ajut prietenii...Cred ca foarte departe, desi ma bucur ca exista metode contraceptive si ca le putem folosi cu cap in ziua de azi si nu suntem fortate sa mai recurgem la metode barbare si la oameni de a mia speta.
Ca idee, pot sa va spun ca mult mai mult mi-a placut "California dreaming nesfarsit", desi filmul de aseara are niste imagini care parca te fac sa simti toata fuga si disperarea fetelor.
O chestie care totusi nu inceteaza sa ma uimeasca e ca sala a fost plina...Si nu e prima data cand vad sala plina la filme romanesti. La alte filme nu merg, deci n-as avea de unde sa stiu cat de mult merge lumea la film, dar oricum am ramas inca o data impresionata.
Am fost aseara la film - "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". Misto filmu`, dar am plecat de acolo cu impresia ca a fost taiat pe alocuri.
Povestea ca povestea (probabil ca o stiti): fata ramasa gravida in '87 vrea sa faca avort, filmul descriind, in principiu, "peripetiile"(sagalnic spus) ei si ale prietenei ei. In esenta, un film dur despre o realitate trista, dezvolta mai mult ideea de prietenie dintre doua fete/femei decat altceva. Pana unde esti dispusa sa mergi sa-ti ajuti prietena?
Filmul arata, dupa mine, ca departe. Si adevarul e ca, in realitate, nu stiu pana unde as merge ca sa-mi ajut prietenii...Cred ca foarte departe, desi ma bucur ca exista metode contraceptive si ca le putem folosi cu cap in ziua de azi si nu suntem fortate sa mai recurgem la metode barbare si la oameni de a mia speta.
Ca idee, pot sa va spun ca mult mai mult mi-a placut "California dreaming nesfarsit", desi filmul de aseara are niste imagini care parca te fac sa simti toata fuga si disperarea fetelor.
O chestie care totusi nu inceteaza sa ma uimeasca e ca sala a fost plina...Si nu e prima data cand vad sala plina la filme romanesti. La alte filme nu merg, deci n-as avea de unde sa stiu cat de mult merge lumea la film, dar oricum am ramas inca o data impresionata.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)