Din seria "mulţi văd, puţini pricep"

Informare rapidă din seria sus-menţionată: ce vede ochiu' şi ce pricepe mintea sunt lucruri total diferite.
Am o prietenă care a ţinut neapărat să-şi facă poze cu burta umflată şi să le mai şi pună pe hi5. Rezultatul: pe mine m-au abordat 2 foşti colegi, unu' din generală, ălalalt din facultă, să mă-ntrebe dacă respectiva îi gravidă. Acuma, baş aşa mare brânză n-ar fii, că, vorba aia, avem o vârstă deja. Dar....tot aşa ar trebui s-o ştie de nebună. Ea oricum se distrează....A primit şi mesaje de felicitare.
Probabil o să se găsească, în curând, indivizi sau individe supăraţi că n-au fost chemaţi la botez.....

Mediocri până la capăt

Adevărul e că fix ăsta e un subiect la care e bine că suntem mediocri.
Dar să încep cu începutul. Din cauză că am o anumită pasiune către filmele poliţiste, de fapt, către alea cu criminalişti (probabil că, dacă ar fi fost ceva mai bine dezvoltată latura asta la noi si dacă nu mi-ar fi fost greaţă - deşi asta se învinge, la fel ca la medici -, cum ziceam, probabil că mi-aş fi făcut din asta o carieră). Prin urmare, la plictiseala care e, de obicei, la lucru mi-am făcut un obicei să caut diverse chestii pe net.
Ultima e search-u' "serial killers", de la care am aflat că Norman Bates al lui Hitchcock şi Leatherface din Texas Chainsaw Massacre nu-s doar produsele unor minţi bolnave de scriitori, ci se bazează, ca personaje, pe un anumit Ed Gein, ins care provoacă şi acum coşmaruri locuitorilor din Plainfield (nume deloc pe măsura notorietăţii locului).
Răspuns la vechea mea întrebare "Cum se face că în State sunt cei mai mulţi criminali în serie?" (85% din totalul mondial) n-am găsit (probabil pentru că nu este sau pentru că nimeni nu vrea să "state de obvious", spunând că americanii sunt un popor cu probleme mentale grave...din diverse motive).
Lăsându-i pe americani şi pe tulburările lor disociale de personalitate (aşa zice că-i zice pe un site de psihoterapie), curiozitatea m-a împins să văd cum stăm noi la capitolul ăsta. Răspunsul: prost. Ceea ce e, paradoxal, bine. Avem doi: Ion Rîmaru şi Vera Renczi, asta ca să fim acoperiţi pe ambele sexe. Comentariile mele despre categoria asta de animale bipede, Homo Sapiens Sapiens, nu cred că vor aduce vreodată ceva nou la ce s-a spus până acum. Cert este că tot ce am putea face noi, restul, prin reprezentanţii legii, este să-i oprim cât mai repede (vorbesc la modul cel mai general posibil).
Însă, precum ziceam, stăm slab şi la capitolul ăsta, nici cu asta nu putem ieşi în faţă, într-un cuvânt "varză"!
Oricum, despre Rîmaru ăsta am citit şi o carte, pe care o cumpărat-o mamă-mea (şi ea) din curiozitate (la o adică nici ea n-avea de unde să ştie prea multe despre caz, şi nu doar pentru că pe vremea aia informaţiile de genul acesta nu erau pentru publicul larg, că doar nimic nu putea să meargă prost în comunism, ci pentru că avea vreo 10 ani şi cu totul altele o interesau). Trebuie să mai zic că am rămas total şocată că România a avut vreun criminal în serie, iar când am aflat că a mai fost unu, de fapt, una, aproape că mi-a picat faţa. Iar Vera Renczi mi se pare mult mai interesantă, poate pentru că e o Văduvă neagră, care, culmea, nu-şi omora partenerii pentru bani, ci din gelozie. Fraiera a fost prinsă pentru că îţi păstrase iubiţii - sau, mă rog, ce mai rămăsese din ei - în beciul casei, aliniaţi frumos fiecare în coşciugul propriu. De ce zic fraieră? (Notă: a lua viaţa cuiva is a very, very bad thing!!) Păi, pentru că tipa îi otrăvea pe indivizi cu arsenic şi, dacă se obosea să-i şi îngroape bine, nu-i mai găsea nici dracu', pentru că nici dracu' nu ar fi cercetat-o pe o frumoasă fată bogată de dispariţia cam tuturor iubiţilor şi chiar a propriului fiu....Inclusiv acuma mă bufneşte râsul!


Şi, dacă n-ar fi toţi ziariştii ăştia disperaţi în jurul meu, m-aş putea concentra să aberez şi mai multe!!

A-nceput şcoala!!!

Bună dimineaţa.
E 15 septembrie, luni, zi ploioasă, aşa că e logic că a început şcoala. Adică, de ce nu? Plin de maşini, plin de copii împinşi de părinţi, umbreluţe, pelerinuţe, Papillonu' e plin de prima zi de chiul...De fapt, nu. Mâine o să fie prima zi de chiul, că azi mai e deschiderea anului şcolar.
Agitaţie mare.
Vremea asta mohorâtă mă face să vreau să fiu acasă în pat, cu plapumioara trasă peste nas în timp ce mă uit la vreun film. Activitatea e destul de slabă şi la vânzare, deşi e o agitaţie de nedescris.

Mda...aşa sunt unii oameni. Mai greu e cu limba română pentru ei. Deşi am mai scris şi cu alta ocazie despre asta, repet..măcar ca să defulez. Altfel o iau razna. Toţi oamenii ăştia care se perindă pe aici au impresia că la standul meu belit e casă de schimb. A bancnotelor mari în cât mai mici. Şi se strâmbă atunci când vor să-mi plătească pentru o broşură de 10 lei cu o bancnotă de 100 şi le zic că n-am să le dau rest. Şi se strâmbă. Şi, da, ştiu că e neplăcut, dar când toţi vin cu bancnote de genul ăsta...mi se mai termină şi mie resursele.
"Dar, totuşi, n-aveţi? Ia uitaţi-vă mai bine!! Sigur?!"
De parcă eu nu ştiu ce paştele mă-sii am în portofel!!! De parcă am unde să merg să schimb. De parcă am o vânzare fenomenală!!
Nu toţi se strâmbă şi nu înţeleg. De ex., e un domn la care (nu ştiu cum se întâmplă!!) aproape niciodată n-am să-i dau rest. De parcă îs blestemate toate "tranzacţiile" noastre. Şi nu se mai supară, nici nu se mai agită. Ştie că, în cel mai rău caz, îi dau restul ori mai târziu, ori a doua zi.
Dar rămâne categoria "bosumflaţilor"... preferaţii mei, genul de clienţi care oricum nu cumpără niciodată mai mult de 15-20 de lei, genul de oameni care vin să-şi schimbe banii, care se prefac interesaţi şi numa' îndoiesc cărţile, astfel încât, unul care chiar vrea să le cumpere, să se trezească din start cu "şifonături".

Din capitolul "Ce-am mai citit...am şi uitat"

Mă leg de Schimbul de cărţi.

Mă leg de Schimb pentru că de aici porneşte cititul din ulimele luni şi pentru că începe un nou sezon. N-am cărţile în faţă, dar mă strădui, în cele ce urmează, să îmi aduc aminte şi titluri şi păreri.

Într-o ordine absolut aleatoare, o să încep cu Imagini fugare de Anne Michaels. Am luat-o acasă pentru că eram curioasă de ce am auzit: "Stai să vezi că, atunci când ţi-i lumea mai dragă, se rupe firu' şi te trezeşti în altă poveste". Descrierea de pe spate(parcă) m-a făcut să mă înfoi cu un: "Na, bravo! Încă o carte despre al doilea RM."
Adevărul e undeva pe la mijloc: ruptura bruscă din naraţiune te cam lasă cu buza umflată, mai ales că o să încerci să faci o conexiune, să înţelegi "ce dracu' se întâmplă? Cine-i ăsta nou şi ce vrea de la viaţă?". Şi da - e şi despre al doilea război modial şi toate idioţeniile pe care le-a implicat: Jacob Beer, supravieţuitorul care , copil fiind, se îngroapă literalmente în pământ ca să scape, te pune cumva pe gânduri, dar intrigă mai mult prin "viaţa" sa ulterioară.
N-aş putea să spun că mi-a displăcut cartea, dar nici nu m-am omorât după ea, cu toate că autoarea scrie cu o sensibilitate desăvârşită. Probabil că gustul meu se află zilele astea mai mult în sfera acţiunii , înţelegând prin asta ceva mai dur, mai clar în imagini, mai "nu lălăială sensibilă".

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden
Apăi, n-am urmărit eu scandalurile care, cică, se învârt în jurul cărţii ăsteia, dar am înţeles că Golden a fost dat în judecată de cea după a cărei viaţă s-a inspirat, iar că bătrânica gheişă ar fi scris şi o replică la acest roman. Şi, deşi am mai citit pe undeva treaba asta, chiar că sună a Maitreyi.
Revenind pe meleagurile "goldeniene", trebuie să spun că lectura s-a produs după vizionarea binecunoscutului film. Şi dezamagire totală. De ce? Cartea e bine scrisă, interesantă, un pic cam plictisitoare pe alocuri, deşteaptă din punctul de vedere al ritualurilor prezentate, dar insipidă la capitolul personaje. Cred că cel mai interesant personaj este tot "the villain", în cazul nostru gheişa concurentă Hatsumomo (dar şi asta e rea de la cap la coadă de chimono).
Mi se pare păcat că am avut impresia că era suficientă doar vizionarea filmului. Adică, de obicei, filmele după romane sunt cam nereuşite, lasă mult de dorit. Spre exemplu, după ce am citit Numele trandafirului de Umberto Eco, la ceva vreme am văzut şi filmul. Dar ecranizarea merită văzută doar pentru Sean Connery şi accentul lui delicios (vezi imitaţia pe care i-o dă Sick Boy în Trainspotting-filmul), pentru că în rest e o apă şi-un pământ: atmosfera dark din mănăstire şi călugării perverşi nu fac tot romanul, dar fac tot filmul.
Dar să revin la gheişe. Ce afli din roman şi nu e în film? Ce se întâmplă cu Sayuri - personajul principal - după ce devine amanta full-time (că asta devine, chiar dacă ar fii vorba şi de iubire) a preşedintelui companiei, ăla care îi creionează destinul fără ca ea să ştie. (Cam perversă treaba: adică ei se întâlnesc pe când fătuca era exact asta - o fătucă de vreo 10-12 anişori - şi şi-o transformă într-o gheişă minunată ca să aibe el cum s-o combine când mai creşte.)
Bun. Exagerez într-un fel. Nu consider că mi-am pierdut vreme citind cartea. Mi-am ocupat, totuşi, o după-amiază întreagă. E drăguţă cartea şi e un pic deasupra romanelor pentru gospodine. Doar că, până acuma, singurele cărţi pe care le-am citit şi era suficient doar filmul intră în categoria Tăcerea mieilor şi Naşul.

O a treia carte, despre care nu ştiu cum să spun, dar n-am ce să mai adaug, e Iliada lui Homer. Special request, adusă pe sub mână, citită din curiozitate pentru a face cunoştinţă cu textul propriu-zis, pentru că povestea în sine o ştiu şi pe faţă şi pe dos din alte surse, Iliada se încadrează în marea categorie a cărţilor care trebuie citite, a foarte "marilor". Dacă vreodată o să ajung să trebuiască să vorbesc despre ea mai pe larg, e clar că o s-o mai citesc o dată, pentru că e mult prea complexă.

Mai aş avea de vorbit despre încă vreo zece, dar acuma mi s-a terminat timpul de emisie.