Am impresia, şi nu cred că mă înşel, că ăsta e "ză muvi", filmul preferat. Din categoria "m-aş putea uita oricând la el". Nu-i pot zice tradiţie de Crăciun (doar una am - asta cu răcitu' infernal), dar poate deveni. M-am pus să mă uit la cele 3 părţi ecranizate .... luni? Da. Cred că luni. L-am văzut pe "episoade": un pic azi, un pic mâine, mai mult poimâine. Nu mă pot declara fac Tolkien...încă..Pentru asta ar trebui să citesc cărţile. Lucru care nu l-am făcut. Adică, am pus, la un moment dat, mâna pe un volum din trilogie, l-am răsfoit şi l-am returnat. Impresia lăsată a fost de carte greoaie. De ce? Simplu: nenea Tolkien a creat o lume, de la cap la coadă. Cu geografie şi istorie, cultură şi socio-politică plus, şi asta-mi place cel mai mult, limbi. E ca şi cum te-ai pune să citeşti istoria Pământului de când o cunoaştem noi prin metodele arheologico-istoriografice. Poate exagerez un pic, dar doar un pic. Plus, sunt toate numele alea atât de frumoase, dar atât de greu de reţinut pentru o persoană ca mine care nu-i în stare să reţină un nume 2 secunde. Ar trebui să citesc cu pixul şi foaia lângă, să-mi iau notiţe, să-mi fac proprii arbori genealogici etc. etc.
Sau fan da, dar nu fanatic. Mă rog, aici ar fi de discutat. Dar să revin la film.
Are de toate: love, passion, thriller, action, scene de bătălie, suspans....cai, elfi, good guys, bad guys, băieţi buni coruptibili, băieţi răi punct, cai...(mie-mi plac căluţii...dintotdeauna mi-au plăcut; poa' să pară clişeic, da' I don't give a rat's ass; iar scenele de bătălie cu căluţi îs ăle mai tari tot timpu' ).
N-o să mă pun acuma să povestesc acţiunea, pe care, oricum, toată lumea o ştie sau, dacă nu....cum, Doamne iartă-mă, să n-o ştie toată lumea!? Cine n-o ştie, e cazu' să se uite la film.
Cred că e genul de film care are toate şansele să împace toate gusturile: povestea pentru copii din oricine, decorurile fantastice, personajele şi bune şi rele. Am citit, nu mai ştiu unde, o declaraţie a nu mai ştiu cui, care zicea ceva de genul: probabil că n-o să fie nimeni care o să depăşească ecranizarea lui Jackson. Asta deşi fanaticii Tolkien sunt supăraţi că nu se respectă acţiunea, iar altcineva zicea că a te uita la film înainte să citeşti cartea e foarte greşit, pe ideea că îţi limitează propria putere de imaginaţie.
Acuma, repet, eu n-am citit cartea/cărţile. Nu pot participa la polemică, dar pot recomanda filmul cu căldură. E super potrivit, mai ales că sunt câteva zile de pauză şi extra-mega ghiftuire cu de toate.
Şi ca să ne înţelegem: eu văd a treia oară filmul şi m-aş pune să mă mai uit încă o dată la el mâine. În ceea ce priveşte cartea/cărţile, cred că ar trebui să mă exilez la sat, singură, vreo lună-două, într-o vară. Păcat că nu mai sunt mică. Eu am avut Legendele Olimpului.
vineri, 26 decembrie 2008
luni, 22 decembrie 2008
Sunt răcită. Nu disper încă, pentru că probabil că o să-mi treacă relativ repede, deşi acuma simt că am douăj'de mii de ace în gât şi mă simt de parcă m-aş fi bătut toată noaptea.
Şi pentru că vreau peace and quiet and relaxation...cam asta o să şi am. Îmi pare rău că n-o să-mi văd prietenii o vreme, dar nu-i bai , că ne reunim pentru Revel.
Şi pentru că vreau peace and quiet and relaxation...cam asta o să şi am. Îmi pare rău că n-o să-mi văd prietenii o vreme, dar nu-i bai , că ne reunim pentru Revel.
vineri, 19 decembrie 2008
Despre Revoluţie
Am auzit zilele trecute pe cineva care zicea că îl/o enervează toate programele/emisiunile despre Revoluţie. Că ce s-a schimbat? Că da, s-au schimbat multe, dar tot există minciună, ipocrizie, tot comunişti ne conduc, tot nişte muppeţi împuţiţi ne fac legile, numai ca să nu le respecte nimeni. Etc. etc.
Pot să fiu de acord cu asta.
Sâmbăta trecută am avut de pus la poştă un plic prin Prioripost. Trebuia să-l trimit vineri, dar n-am avut timp. Am ajuns sâmbătă, după ce plecase Prioripost-ul. La care tipa de la ghişeu îmi trânteşte un: "Păi, a plecat deja. Numai luni mai pleacă altă maşină." Eu: "Aşa...Şi?!?" Ea: "Păi, ce fac? Îl ţin aici pe birou până luni?", complet indignată. Iară eu: "Aşa...Şi?!? E vreo regulă scrisă că nu mai pot pune plicul dacă a plecat maşina?"...Mi-a întors spatele, mi-a făcut factura, pufăia în continuu şi nici nu mi-a răspuns la salut. Probabil că, dacă eram mai bleagă, mă luam cu tot cu plic, plecam, reveneam luni şi între timp îmi mai ceream şi scuze că am deranjat-o. Nu-i cazu'.
O prietenă de-a mea vroia să-şi ia ţigări. Le-a cerut, iar tanti îi zice că n-are, deşi le vedea în faţa ei. După care i-a mai şi dat restu' în caramele. Prietena mea: "Eu n-am cerut şi caramele. Ştiţi că e ilegal să-mi daţi aşa restul?..." Iară pufăieli, iară bombăneli...şi trântit de mărunţiş pe tejghea. Prietena mea: "Să ştiţi că persoanele ca dumneavoastră n-o s-o mai ducă mult." Indignare totală, dar şi tăcere.
Aşa că eu cred că revoluţii se petrec tot timpul şi numai în noi stă puterea să le facem şi să schimbăm ce alţii au futut rău de tot. Pornind de la chestii mici şi de la oamenii mărunţi...
În altă ordine de idei: ce făceam eu la Revo'? Păi, dacă cineva ar fii bănuit ce şi cum, probabil că mama m-ar fi paşaportat rapid la sat. 32 de kilometri de oraş însemna siguranţă şi calm. Ca să fiu sinceră, nu-mi aduc aminte să-mi fi povestit bunicii nimic despre cum că s-ar fi petrecut ceva la sat, cu toate că bunicu-meu era miliţian în pensie. Trebe să întreb, dar nu ştiu să fii avut ei parte de nimic.
Dar cum cine să bănuiască, eram bine-mersi în oraş, în relativă apropiere de UM din Lipovei. Eu cu mama, cu o uşă albă de carton. Ce interfoane? Ce chei, măcar, la bloc? Să fim serioşi...
Şi a început să se tragă. Îmi aduc aminte perfect răpăitul gloanţelor, dar, mai ales, răspunsul complet mirobolant şi deloc liniştitor a lu' mama la întrebarea "ce se petrece?": "Nimic, dragă, dărâmă blocul de lângă. Să nu ridici capul de pe perină." (Mama a încercat. Probabil că nici ea nu ştia exact ce se petrece ...)
Cum, totuşi, mintea mea funcţiona de pe atunci, nu cred că ar trebui să mai spun cât m-am gândit la cum dărâmă ăia blocul de lângă, dar al nostru rămâne intact. Unde o să doarmă toţi oamenii ăia, ce o să se întâmple cu ei? I-a dat afară din bloc? Dar dacă o să ne vină totuşi şi nouă rândul?
Am mers şi la grădi' o zi, apoi mama m-a dus cu ea la lucru. Traseul nostru era între cele 2 cimitire: ăla care-i zice al Eroilor şi ăla al săracilor, unde au profanat toate corpurile acelor nefericiţi care au ajuns în bătaia gloanţelor.
La un moment dat - care? nu ştiu exact, pentru că ordinea la mine în cap e doar vag cronologică - au venit recuperatorii, în persoanele unchiului şi a mătuşii lu' mama, implicit şi ai mei. Înarmaţi până-n dinţi cu un fel de par ascuns sub scaunul de la Dacia lor 1300 albă, m-au dus "în siguranţă". Mamă-mea să se descurce, copilu' îi important. De fapt, şi mama a venit pe final acolo. Casa sigură era un apartament de 2 camere, la etajul 4 al unui bloc fix de lângă terenul de sport de la Medicină. Cei de pe aici ar trebui să ştiţi: 1. cartier de moşi, babe, securişti, activişti şi miliţieni; 2. se trăgea în toate direcţiile şi de pe toate acoperişurile.
Am dormit vreo 2-3 (?) seri în cadă, fiind cel mai sigur loc din casă. Pe lângă unciu' şi tuşi, mai erau şi o mamă şi-o fiică (nevastă, respectiv fiică de "securist"). Tuşi, o anti-comunistă înfocată, din familie de chiaburi, care a asistat cum li s-a luat absolut tot la colectivizare, n-a putut să n-o ajute pe femeia aia. De ce? Bărbatul ei era oprit la muncă, probabil la Miliţia Judeţeană, iar toţi bunii lor vecini le-au vandalizat casa şi cine ştie ce le-ar fi făcut şi lor, dacă le-ar fi prins . (Ca să mă înţelegeţi: probabil că aveau multe prin casa aia, probabil că o duceau muuult mai bine ca alţii, dar, realmente, se punea problema că le vor linşa...Ori, oare?, ce vină avea, dacă nu femeia, atunci copila aia??)
Eu eram mică. Aveam 5 ani jumate. Pentru mine şocurile s-au ţinut lanţ încă de cu un an înainte. Divorţul alor mei, datul afară din casă, tot iarna, apoi evenimentele iernii '89...mă rog, hai să nu încurc lucrurile. Eram mică şi toţi mă protejau şi alintau. N-am simţit eu nu ştiu câtă suferinţă. La noi nu s-a întâmplat nimic grav.
Sau cel puţin aşa am crezut până am mai crescut şi am aflat povestea fratelui cel mai mare al bunicii, care locuia în Traian, într-una din casele care aveau magazine la parter, magazine la care li s-a dat foc. Când au ieşit afară să stingă focul, au început să tragă. Nu ştiu dacă a murit cineva, dar acest frate al bunicii a fost împuşcat de mai multe ori. L-au nimerit într-un picior, a trecut prin multiple operaţii, ca să paralizeze pe final de la brâu în jos. (Caz fericit, totuşi, că doar a trăit. Cel care l-a împuşcat e bine-mersi. Mi l-a arătat mama odată.) Despăgubirile materiale ulterioare, deşi substanţiale, i-au oferit doar posibilitatea de a le da copiilor săi câte un ajutor. Cred că mai bine se lipsea...
Dar famiile alea care au avut morţi? Dar acei oameni internaţi cu răni uşoare care au dispărut la propriu, ca să iasă ulterior dintr-un canal sub formă de cenuşă? Şi câte şi mai câte.
Pe mine mă întristează la culme. O senzaţie mai puternică am avut numai la Birkenau, în faţa primei plăci comemorative peste care mi-a căzut privirea, care, ca un făcut, era în limba română. Dar asta e altă poveste, pe care încă n-am povestit-o.
Pot să fiu de acord cu asta.
Sâmbăta trecută am avut de pus la poştă un plic prin Prioripost. Trebuia să-l trimit vineri, dar n-am avut timp. Am ajuns sâmbătă, după ce plecase Prioripost-ul. La care tipa de la ghişeu îmi trânteşte un: "Păi, a plecat deja. Numai luni mai pleacă altă maşină." Eu: "Aşa...Şi?!?" Ea: "Păi, ce fac? Îl ţin aici pe birou până luni?", complet indignată. Iară eu: "Aşa...Şi?!? E vreo regulă scrisă că nu mai pot pune plicul dacă a plecat maşina?"...Mi-a întors spatele, mi-a făcut factura, pufăia în continuu şi nici nu mi-a răspuns la salut. Probabil că, dacă eram mai bleagă, mă luam cu tot cu plic, plecam, reveneam luni şi între timp îmi mai ceream şi scuze că am deranjat-o. Nu-i cazu'.
O prietenă de-a mea vroia să-şi ia ţigări. Le-a cerut, iar tanti îi zice că n-are, deşi le vedea în faţa ei. După care i-a mai şi dat restu' în caramele. Prietena mea: "Eu n-am cerut şi caramele. Ştiţi că e ilegal să-mi daţi aşa restul?..." Iară pufăieli, iară bombăneli...şi trântit de mărunţiş pe tejghea. Prietena mea: "Să ştiţi că persoanele ca dumneavoastră n-o s-o mai ducă mult." Indignare totală, dar şi tăcere.
Aşa că eu cred că revoluţii se petrec tot timpul şi numai în noi stă puterea să le facem şi să schimbăm ce alţii au futut rău de tot. Pornind de la chestii mici şi de la oamenii mărunţi...
În altă ordine de idei: ce făceam eu la Revo'? Păi, dacă cineva ar fii bănuit ce şi cum, probabil că mama m-ar fi paşaportat rapid la sat. 32 de kilometri de oraş însemna siguranţă şi calm. Ca să fiu sinceră, nu-mi aduc aminte să-mi fi povestit bunicii nimic despre cum că s-ar fi petrecut ceva la sat, cu toate că bunicu-meu era miliţian în pensie. Trebe să întreb, dar nu ştiu să fii avut ei parte de nimic.
Dar cum cine să bănuiască, eram bine-mersi în oraş, în relativă apropiere de UM din Lipovei. Eu cu mama, cu o uşă albă de carton. Ce interfoane? Ce chei, măcar, la bloc? Să fim serioşi...
Şi a început să se tragă. Îmi aduc aminte perfect răpăitul gloanţelor, dar, mai ales, răspunsul complet mirobolant şi deloc liniştitor a lu' mama la întrebarea "ce se petrece?": "Nimic, dragă, dărâmă blocul de lângă. Să nu ridici capul de pe perină." (Mama a încercat. Probabil că nici ea nu ştia exact ce se petrece ...)
Cum, totuşi, mintea mea funcţiona de pe atunci, nu cred că ar trebui să mai spun cât m-am gândit la cum dărâmă ăia blocul de lângă, dar al nostru rămâne intact. Unde o să doarmă toţi oamenii ăia, ce o să se întâmple cu ei? I-a dat afară din bloc? Dar dacă o să ne vină totuşi şi nouă rândul?
Am mers şi la grădi' o zi, apoi mama m-a dus cu ea la lucru. Traseul nostru era între cele 2 cimitire: ăla care-i zice al Eroilor şi ăla al săracilor, unde au profanat toate corpurile acelor nefericiţi care au ajuns în bătaia gloanţelor.
La un moment dat - care? nu ştiu exact, pentru că ordinea la mine în cap e doar vag cronologică - au venit recuperatorii, în persoanele unchiului şi a mătuşii lu' mama, implicit şi ai mei. Înarmaţi până-n dinţi cu un fel de par ascuns sub scaunul de la Dacia lor 1300 albă, m-au dus "în siguranţă". Mamă-mea să se descurce, copilu' îi important. De fapt, şi mama a venit pe final acolo. Casa sigură era un apartament de 2 camere, la etajul 4 al unui bloc fix de lângă terenul de sport de la Medicină. Cei de pe aici ar trebui să ştiţi: 1. cartier de moşi, babe, securişti, activişti şi miliţieni; 2. se trăgea în toate direcţiile şi de pe toate acoperişurile.
Am dormit vreo 2-3 (?) seri în cadă, fiind cel mai sigur loc din casă. Pe lângă unciu' şi tuşi, mai erau şi o mamă şi-o fiică (nevastă, respectiv fiică de "securist"). Tuşi, o anti-comunistă înfocată, din familie de chiaburi, care a asistat cum li s-a luat absolut tot la colectivizare, n-a putut să n-o ajute pe femeia aia. De ce? Bărbatul ei era oprit la muncă, probabil la Miliţia Judeţeană, iar toţi bunii lor vecini le-au vandalizat casa şi cine ştie ce le-ar fi făcut şi lor, dacă le-ar fi prins . (Ca să mă înţelegeţi: probabil că aveau multe prin casa aia, probabil că o duceau muuult mai bine ca alţii, dar, realmente, se punea problema că le vor linşa...Ori, oare?, ce vină avea, dacă nu femeia, atunci copila aia??)
Eu eram mică. Aveam 5 ani jumate. Pentru mine şocurile s-au ţinut lanţ încă de cu un an înainte. Divorţul alor mei, datul afară din casă, tot iarna, apoi evenimentele iernii '89...mă rog, hai să nu încurc lucrurile. Eram mică şi toţi mă protejau şi alintau. N-am simţit eu nu ştiu câtă suferinţă. La noi nu s-a întâmplat nimic grav.
Sau cel puţin aşa am crezut până am mai crescut şi am aflat povestea fratelui cel mai mare al bunicii, care locuia în Traian, într-una din casele care aveau magazine la parter, magazine la care li s-a dat foc. Când au ieşit afară să stingă focul, au început să tragă. Nu ştiu dacă a murit cineva, dar acest frate al bunicii a fost împuşcat de mai multe ori. L-au nimerit într-un picior, a trecut prin multiple operaţii, ca să paralizeze pe final de la brâu în jos. (Caz fericit, totuşi, că doar a trăit. Cel care l-a împuşcat e bine-mersi. Mi l-a arătat mama odată.) Despăgubirile materiale ulterioare, deşi substanţiale, i-au oferit doar posibilitatea de a le da copiilor săi câte un ajutor. Cred că mai bine se lipsea...
Dar famiile alea care au avut morţi? Dar acei oameni internaţi cu răni uşoare care au dispărut la propriu, ca să iasă ulterior dintr-un canal sub formă de cenuşă? Şi câte şi mai câte.
Pe mine mă întristează la culme. O senzaţie mai puternică am avut numai la Birkenau, în faţa primei plăci comemorative peste care mi-a căzut privirea, care, ca un făcut, era în limba română. Dar asta e altă poveste, pe care încă n-am povestit-o.
marți, 16 decembrie 2008
duminică, 14 decembrie 2008
New Year's Resolutions
Mdaa...Deci m-am uitat un pic pe blog, ultimu' post care putea să fie ok, suge acadele....of şi câte altele.
Asta cu New Year's am prins-o, evident din Bridget Jones. Mai înainte m-am uitat la Sex and the City - chick flicks rule. Adică, prind şi ele bine câteodată. Pe ideea de chick flicks, mi-am adus aminte că, bă, îs multe care nu-mi plac la mine. Sau şi mai bine zis la unele aspecte ale vieţii mele cotidiene. Prin urmare, e timpul odată pentru totdeauna (măcar pentru vreo câteva săpămâni, să-mi intru în ritm) să facem oridine.
Ce nu-mi place:
- nu-mi place dezordinea, mă irită. Cu toate astea, cel mai ades, la mine-n cameră, printre cărţi, printre lucruri, prin tot e haos. Ieri mi-am făcut ordine. Ştiu că asta o să mă ţină cel puţin vreo 2 săpămâni. Totul e să nu uit să fac din nou ordine.
- nu-mi place faptul că îmi vin idei, pe care vreau să le împărtăşesc, dar pe care nu le pot trece atunci în momentul ăla pe blog => trebe să-mi iau o agendă, să-mi notez acolo.
- nu-mi place că mă apuc de un post...şi-l uit acolo la mesaje ne-postate până-l ia mama naibii.
- nu-mi place că n-am un program cât de cât stabilit => trebe să-mi iau o agendă. La modul că nu trebuie să-mi notez în ea ca-n armată: la ora cutare m-am trezit, de la ora la ora m-am spălat pe dinţi, de la ora la ora am mers la lucru (asta ar fii de multe ori cam toată ziua), dar să îmi fac un plan şi, cel mai important, să mă ţin de el.
- nu-mi place de mine că-s leneşă şi nu citesc.
- nu-mi place de mine că mă enervez prea repede: eu nu gândesc neapărat aşa, dar ar fi cazul să mă gândesc la riduri.
- nu-mi place că n-am mai multă grijă de mine, la nivelul "aspect fizic", adică va trebui să muncesc mai mult şi să merg să-mi fac şi damblalele feminine: vreau la masaj!!
Ce vreau:
- nu vreau să cresc forţat, dar pentru asta trebuie să mă organizez mai bine. Grownup life cu kid life trebuie să se completeze nu să se încurce. Adultul trebuie să muncească pentru ca ăla micu' să-şi poată face toate poftele nestingherit.
- vreau să-mi iau o agendă, chiar dacă ar fi o chestie în plus pe care o car după mine zilnic....pe lângă laptop + cablu de alimentare + mouse, 1 litru de apă, ceva de mâncat, minim o carte, prea multe telefoane, mănuşi şi căciulă, fular, pixuri, capsator, marker pentru cd/dvd-uri, lipici...hmmm....să mă gândesc...cam atât...Ah, ba da, mai am gumă, strugurele (2) şi ceva aspirine/algocalmine, batiste, şerveţele umede....
La atâtea, ce mai contează încă o agendă?! Hmm...Dacă n-aş fi zis că nu mai merg pe munte, tre' să zic că am un antrenament fantastic la cărat.
- vreau să-mi pot împlini visele secrete, pe care oricum nu vi le zic, că de-aia îs secrete.
- vreau să scriu mai mult aici. Îmi trebuie o AGENDĂ, fir-ar!
Mâine mă duc să-mi iau un organizator. Numa cu memento-ul de la telefon nu mai merge.
Asta cu New Year's am prins-o, evident din Bridget Jones. Mai înainte m-am uitat la Sex and the City - chick flicks rule. Adică, prind şi ele bine câteodată. Pe ideea de chick flicks, mi-am adus aminte că, bă, îs multe care nu-mi plac la mine. Sau şi mai bine zis la unele aspecte ale vieţii mele cotidiene. Prin urmare, e timpul odată pentru totdeauna (măcar pentru vreo câteva săpămâni, să-mi intru în ritm) să facem oridine.
Ce nu-mi place:
- nu-mi place dezordinea, mă irită. Cu toate astea, cel mai ades, la mine-n cameră, printre cărţi, printre lucruri, prin tot e haos. Ieri mi-am făcut ordine. Ştiu că asta o să mă ţină cel puţin vreo 2 săpămâni. Totul e să nu uit să fac din nou ordine.
- nu-mi place faptul că îmi vin idei, pe care vreau să le împărtăşesc, dar pe care nu le pot trece atunci în momentul ăla pe blog => trebe să-mi iau o agendă, să-mi notez acolo.
- nu-mi place că mă apuc de un post...şi-l uit acolo la mesaje ne-postate până-l ia mama naibii.
- nu-mi place că n-am un program cât de cât stabilit => trebe să-mi iau o agendă. La modul că nu trebuie să-mi notez în ea ca-n armată: la ora cutare m-am trezit, de la ora la ora m-am spălat pe dinţi, de la ora la ora am mers la lucru (asta ar fii de multe ori cam toată ziua), dar să îmi fac un plan şi, cel mai important, să mă ţin de el.
- nu-mi place de mine că-s leneşă şi nu citesc.
- nu-mi place de mine că mă enervez prea repede: eu nu gândesc neapărat aşa, dar ar fi cazul să mă gândesc la riduri.
- nu-mi place că n-am mai multă grijă de mine, la nivelul "aspect fizic", adică va trebui să muncesc mai mult şi să merg să-mi fac şi damblalele feminine: vreau la masaj!!
Ce vreau:
- nu vreau să cresc forţat, dar pentru asta trebuie să mă organizez mai bine. Grownup life cu kid life trebuie să se completeze nu să se încurce. Adultul trebuie să muncească pentru ca ăla micu' să-şi poată face toate poftele nestingherit.
- vreau să-mi iau o agendă, chiar dacă ar fi o chestie în plus pe care o car după mine zilnic....pe lângă laptop + cablu de alimentare + mouse, 1 litru de apă, ceva de mâncat, minim o carte, prea multe telefoane, mănuşi şi căciulă, fular, pixuri, capsator, marker pentru cd/dvd-uri, lipici...hmmm....să mă gândesc...cam atât...Ah, ba da, mai am gumă, strugurele (2) şi ceva aspirine/algocalmine, batiste, şerveţele umede....
La atâtea, ce mai contează încă o agendă?! Hmm...Dacă n-aş fi zis că nu mai merg pe munte, tre' să zic că am un antrenament fantastic la cărat.
- vreau să-mi pot împlini visele secrete, pe care oricum nu vi le zic, că de-aia îs secrete.
- vreau să scriu mai mult aici. Îmi trebuie o AGENDĂ, fir-ar!
Mâine mă duc să-mi iau un organizator. Numa cu memento-ul de la telefon nu mai merge.
vineri, 12 decembrie 2008
De ce mi-e dor?
După încă o săptămână plină, cu stresul de rigoare (criza...ce să-i faci?!), am reuşit şi eu să văd o leapşă de la Tomata.
....Şi văd că mă pune rău pe gânduri. Adică, în afară de părţi din copilăria de la sat sau lipsa de griji de prin generală/liceu/facultate sau nişte locuri vizitate mai demult sau acu' un an...pfff...nu mi-e dor de prea multe din astea din trecut, pe principiu că mi le pot reproduce oricând.
Acuma mi-e dor de blu eyez, că nu ne-am prea văzut săptămâna asta. Mi-e dor de ceva mâncare în stomac că n-am apucat încă să mânc azi, mi-e dor de-o clătită cu brânză dulce şi stafide (mama....poate rezovi problema asta cumva), mi-e dor să dorm, da' muuult!!, mi-e dor de nişte blugi pe care-i aveam odată demult, mi-e dor de un miros plăcut de liliac de primavară...
Ufff...
....Şi văd că mă pune rău pe gânduri. Adică, în afară de părţi din copilăria de la sat sau lipsa de griji de prin generală/liceu/facultate sau nişte locuri vizitate mai demult sau acu' un an...pfff...nu mi-e dor de prea multe din astea din trecut, pe principiu că mi le pot reproduce oricând.
Acuma mi-e dor de blu eyez, că nu ne-am prea văzut săptămâna asta. Mi-e dor de ceva mâncare în stomac că n-am apucat încă să mânc azi, mi-e dor de-o clătită cu brânză dulce şi stafide (mama....poate rezovi problema asta cumva), mi-e dor să dorm, da' muuult!!, mi-e dor de nişte blugi pe care-i aveam odată demult, mi-e dor de un miros plăcut de liliac de primavară...
Ufff...
duminică, 7 decembrie 2008
Aventuri de pe sate: Despre cârnaţi
Precum ziceam şi ieri, am mers la sat cu scop precis: făcut mezeluri. După aventurile de pe drum, am ajuns la sat, am păpat (că doar nimeni nu lucrează bine pe stomacu' gol) şi ne-am apucat de treabă.
Datorită calităţilor mele recunoscute într-ale gustului bun (cel puţin când vine vorba de mâncare), mama a avut mare încredere în mine şi mi-a pasat munca. Ca să nu exagerez, mama se învârtea prin jurul meu ca titirezu' şi-mi aduce marfa la prelucrat.
Ne-am pus pe frământat de pastă de carne sincron, la care a venit, invariabil întrebarea: "Până când tre' să frământăm pe asta?" - mama. Eu: "Păi, tata(adică, bunicu-meu) zicea că se frământă până asudă grinda."
Pauză.
Ca în orice familie, chestiile astea le făceau bunicii/părinţii. Fiindcă ei nu mai sunt, iar nouă ne place să mâncăm bine şi ţărăneşte, nu ne-a rămas decât să învăţăm şi să ne-aducem aminte. Mama îşi aduce aminte procesul facerii (cât de cât), eu îmi aduc aminte dumele.
La un moment dat, am fost părăsită - cam pe când venea partea cu şpriţatu' cârnaţilor pe maţ, operaţiune care se face cu un instrument special, numit şpriţ de cârnaţi sau maşină. E simplu: se umple cuva şpriţului cu pasta de carne condimentă (sare - 1 lingură rasă la un kil de carne -, porc plus clisă plus vită, piper după ochi şi gust, boia dulce, usturoi pisat şi un ingredient secret...de fapt, nu-mi mai aduc aminte ce era, aşa că e secret; la ăia picanţi am pus mai mut piper şi-n plus boia iute), se trage maţu' pe ştuţ (ţeava pe care iese pasta) cu dibăcie (secretu' e să dai un pic de manivelă şi să iasă un pic de pastă afară, că altfel n-ai nici o şansă) şi se purcede la făcut de muşchi, adică se învârte manivela să iasă carnea. Operaţiunea se execută cu grijă, că altfel ori puşcă maţu' ori rămâne cu goluri.
Cel mai fain era că eu aveam în cap drept soundtrack melodia lu' Beyonce - Single Ladies şi cine mă vedea dând din cap şi din şolduri (ca să nu zic cur...ăăăă, pardon, fund)...mă rog, ar fi zis că nu-s pe treaba mea.
După ce am gătat cu operaţiunea asta, am trecut la calta-lebăr. Adică, ceva între caltaboş şi lebăr...mmmm, foarte bun. Aceeaşi operaţiune, alte ingrediente.
A doua zi, am făcut şi nişte sarmale. Mai multe aşa, că şi-aşa eram dorită de mult.
Cu alte cuvinte, am mâncat atâta carne crudă, fiartă, condimentată sau nu, varză murată, de mi-ajunge pentru o vreme. Era să ne pleznim cu un maţ de calta-lebăr peste faţă, că o scăpat de sub control - nebunu', ne-am pregătit de vremurile grele anunţate de criză...şi acuma aşteptăm să se mai uşte cârnaţu' (mai ales ăla iute), dar mai ales ŞUNCAAA!!
Datorită calităţilor mele recunoscute într-ale gustului bun (cel puţin când vine vorba de mâncare), mama a avut mare încredere în mine şi mi-a pasat munca. Ca să nu exagerez, mama se învârtea prin jurul meu ca titirezu' şi-mi aduce marfa la prelucrat.
Ne-am pus pe frământat de pastă de carne sincron, la care a venit, invariabil întrebarea: "Până când tre' să frământăm pe asta?" - mama. Eu: "Păi, tata(adică, bunicu-meu) zicea că se frământă până asudă grinda."
Pauză.
Ca în orice familie, chestiile astea le făceau bunicii/părinţii. Fiindcă ei nu mai sunt, iar nouă ne place să mâncăm bine şi ţărăneşte, nu ne-a rămas decât să învăţăm şi să ne-aducem aminte. Mama îşi aduce aminte procesul facerii (cât de cât), eu îmi aduc aminte dumele.
La un moment dat, am fost părăsită - cam pe când venea partea cu şpriţatu' cârnaţilor pe maţ, operaţiune care se face cu un instrument special, numit şpriţ de cârnaţi sau maşină. E simplu: se umple cuva şpriţului cu pasta de carne condimentă (sare - 1 lingură rasă la un kil de carne -, porc plus clisă plus vită, piper după ochi şi gust, boia dulce, usturoi pisat şi un ingredient secret...de fapt, nu-mi mai aduc aminte ce era, aşa că e secret; la ăia picanţi am pus mai mut piper şi-n plus boia iute), se trage maţu' pe ştuţ (ţeava pe care iese pasta) cu dibăcie (secretu' e să dai un pic de manivelă şi să iasă un pic de pastă afară, că altfel n-ai nici o şansă) şi se purcede la făcut de muşchi, adică se învârte manivela să iasă carnea. Operaţiunea se execută cu grijă, că altfel ori puşcă maţu' ori rămâne cu goluri.
Cel mai fain era că eu aveam în cap drept soundtrack melodia lu' Beyonce - Single Ladies şi cine mă vedea dând din cap şi din şolduri (ca să nu zic cur...ăăăă, pardon, fund)...mă rog, ar fi zis că nu-s pe treaba mea.
După ce am gătat cu operaţiunea asta, am trecut la calta-lebăr. Adică, ceva între caltaboş şi lebăr...mmmm, foarte bun. Aceeaşi operaţiune, alte ingrediente.
A doua zi, am făcut şi nişte sarmale. Mai multe aşa, că şi-aşa eram dorită de mult.
Cu alte cuvinte, am mâncat atâta carne crudă, fiartă, condimentată sau nu, varză murată, de mi-ajunge pentru o vreme. Era să ne pleznim cu un maţ de calta-lebăr peste faţă, că o scăpat de sub control - nebunu', ne-am pregătit de vremurile grele anunţate de criză...şi acuma aşteptăm să se mai uşte cârnaţu' (mai ales ăla iute), dar mai ales ŞUNCAAA!!
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Aventuri de pe sate. Partea întâi de groază
Priceperea şi măiestria mea într-ale gătitului şi preparatului au fost solicitate de mama la făcut de cârnaţi. Porcul l-am luat gata tăiat, deci treaba era pe jumate făcută. Dar despre asta - în partea a doua - Party cu cârnaţi.
Pentru că n-am carnet şi nici maşină şi nici n-a fost nimeni să care maestrul bucătar/măcelar/cârnăţar pe sate, am apelat la mijocul de transport în comun, zis şi "Cursa". (De ţinut minte: data viitoare, oricât ţi-ar fii de lene şi groază, du-te la Autogară!!) Am luat Cursa de pe traseu şi am constatat, dar nu cu stupoare, că nu-i nimic nou în asta, că locuri sunt o mie...în picioare. Bine. Nu-i nimic, că doar nu mor 40 de minute până la sat. Plus, io mi-s cinierică şî pot, da' babilii cari stăciau în pişioare...de ele era mai nasol.
Buuuun! Urcăm, plătim, ne înghesuim. Norocu' meu real a fost că m-am nimerit lângă o tanti (săru'mâna, tanti!) mai corpolentă, muiere adevărată, bunicuţă cu gura mare, care m-a apărat. "Ungie frăsuri să mai merem? Tu nu viedz' că nu-i mai ungie? Nu ce sui pă minie, mă, omule, tu nu viedz' că mă sui pă fata asta?"[n.a. "fata asta" eram eu, iar tanti făcea gură mare la toţi care vroiau să treacă mai departe. Unde? Nu ştiu, că oricum nu era loc.]
Aaaaa! Nenea şoferu', la care nu-i dăm nume, cu toate că i-l ştim, avea căldura pornită. Păi, clar! Dacă autobuzu' nou poate, cum să nu? Conta că eram 100 de oameni într-un autobuz de 50 şi un pic de locuri? Duuuaaamnee!
Situaţia s-a rezolvat uşor: "Măăăă, oprieşce dracu' căldura că nie sufocăm!!!" pe mai multe voci urlate.
În fine, după ce ne-am aranjat cât am putut, am pornit în sfârşit la drum. E fain cu Cursa. Asta am uitat să zic.
Partea de groază abia acum urmează.
Drumul e recent refăcut. Palmă, aţă, perfect, ce mai!? Doar că are aşa...cum să zic eu....mai multe curbe, mai ales pe ultima porţiune, înainte de satul meu.
Ş,i stând în picioare, mă uitam pe geam. Îmi place să mă uit pe geam din autobuz, mai ales prin sate, că văd la oameni în curţi. Ce să fac dacă-s un mic voyeur!?
Şi la un moment dat văd un Logan albastru cum vrea să depăşească. Şi nu ştiu ce a păţit ( idiotu'!!!, că şi-acuma tremur când mi-aduc aminte), că, deşi mai avea puţin şi ne depăşea...De fapt, ştiu: drum cu multe curbe, i-a venit o maşină din faţă, a încetinit, a cam tras de stânga, a ieşit de pe drum, roţile au prins pietrişul de pe margine, a pierdut controlul, dar a prins şi şanţul şi vreo doi pomi.... pe toate părţile maşinii......Ca să nu vă stresez prea tare: n-au murit, Doamne-ajută!, o tanti din spate era, cică, lovită la faţă (eu n-am coborât să văd; eu tremuram necontrolat) şi maşina franjuri.
Am văzut multe filme în care fazele de genul se petrec cu încetinitorul. Vă zic că aşa am văzut şi eu. Deşi totul s-a petrecut în ... maxim 5 secunde. Un pic să fi ricoşat mai tare din primul pom sau nenea şoferu' de pe autobuz să se fi speriat şi se înfigea şi-n noi. Deja mă vedeam la ştirile de la ora cinci. Şi, da, sunt rea acuma, dar, la cât de plină era Cursa, era suficient numai să se răstoarne. Şi tot din cauza unui idiot care nu vede că-s numai curbe şi n-are răbdare.
Ce simplu e....
Mă rog, nenea şoferu' a oprit autobuzu', a sunat la poliţie, la salvare..care au şi apărut în vreo 20 de minute.. (poliţistu' din sat de la 4-5 km, iar salvarea..nu ştiu, posibil tot dintr-un sat din apropiere...că, dacă a venit din Timişoara aşa repede, în condiţiile de trafic de vineri după-masa...tot respectu'!!).
În vreo jumate de oră ne-am pornit şi am ajuns şi acasă la cârnaţi.
Pentru că n-am carnet şi nici maşină şi nici n-a fost nimeni să care maestrul bucătar/măcelar/cârnăţar pe sate, am apelat la mijocul de transport în comun, zis şi "Cursa". (De ţinut minte: data viitoare, oricât ţi-ar fii de lene şi groază, du-te la Autogară!!) Am luat Cursa de pe traseu şi am constatat, dar nu cu stupoare, că nu-i nimic nou în asta, că locuri sunt o mie...în picioare. Bine. Nu-i nimic, că doar nu mor 40 de minute până la sat. Plus, io mi-s cinierică şî pot, da' babilii cari stăciau în pişioare...de ele era mai nasol.
Buuuun! Urcăm, plătim, ne înghesuim. Norocu' meu real a fost că m-am nimerit lângă o tanti (săru'mâna, tanti!) mai corpolentă, muiere adevărată, bunicuţă cu gura mare, care m-a apărat. "Ungie frăsuri să mai merem? Tu nu viedz' că nu-i mai ungie? Nu ce sui pă minie, mă, omule, tu nu viedz' că mă sui pă fata asta?"[n.a. "fata asta" eram eu, iar tanti făcea gură mare la toţi care vroiau să treacă mai departe. Unde? Nu ştiu, că oricum nu era loc.]
Aaaaa! Nenea şoferu', la care nu-i dăm nume, cu toate că i-l ştim, avea căldura pornită. Păi, clar! Dacă autobuzu' nou poate, cum să nu? Conta că eram 100 de oameni într-un autobuz de 50 şi un pic de locuri? Duuuaaamnee!
Situaţia s-a rezolvat uşor: "Măăăă, oprieşce dracu' căldura că nie sufocăm!!!" pe mai multe voci urlate.
În fine, după ce ne-am aranjat cât am putut, am pornit în sfârşit la drum. E fain cu Cursa. Asta am uitat să zic.
Partea de groază abia acum urmează.
Drumul e recent refăcut. Palmă, aţă, perfect, ce mai!? Doar că are aşa...cum să zic eu....mai multe curbe, mai ales pe ultima porţiune, înainte de satul meu.
Ş,i stând în picioare, mă uitam pe geam. Îmi place să mă uit pe geam din autobuz, mai ales prin sate, că văd la oameni în curţi. Ce să fac dacă-s un mic voyeur!?
Şi la un moment dat văd un Logan albastru cum vrea să depăşească. Şi nu ştiu ce a păţit ( idiotu'!!!, că şi-acuma tremur când mi-aduc aminte), că, deşi mai avea puţin şi ne depăşea...De fapt, ştiu: drum cu multe curbe, i-a venit o maşină din faţă, a încetinit, a cam tras de stânga, a ieşit de pe drum, roţile au prins pietrişul de pe margine, a pierdut controlul, dar a prins şi şanţul şi vreo doi pomi.... pe toate părţile maşinii......Ca să nu vă stresez prea tare: n-au murit, Doamne-ajută!, o tanti din spate era, cică, lovită la faţă (eu n-am coborât să văd; eu tremuram necontrolat) şi maşina franjuri.
Am văzut multe filme în care fazele de genul se petrec cu încetinitorul. Vă zic că aşa am văzut şi eu. Deşi totul s-a petrecut în ... maxim 5 secunde. Un pic să fi ricoşat mai tare din primul pom sau nenea şoferu' de pe autobuz să se fi speriat şi se înfigea şi-n noi. Deja mă vedeam la ştirile de la ora cinci. Şi, da, sunt rea acuma, dar, la cât de plină era Cursa, era suficient numai să se răstoarne. Şi tot din cauza unui idiot care nu vede că-s numai curbe şi n-are răbdare.
Ce simplu e....
Mă rog, nenea şoferu' a oprit autobuzu', a sunat la poliţie, la salvare..care au şi apărut în vreo 20 de minute.. (poliţistu' din sat de la 4-5 km, iar salvarea..nu ştiu, posibil tot dintr-un sat din apropiere...că, dacă a venit din Timişoara aşa repede, în condiţiile de trafic de vineri după-masa...tot respectu'!!).
În vreo jumate de oră ne-am pornit şi am ajuns şi acasă la cârnaţi.
vineri, 5 decembrie 2008
Mi-am ratat cariera!!!
...Pentru a nu ştiu câta oară, simt cum mi-am ratat cariera. Şi sunt tristă, mi-o picat şi o insignă, oja neagră nu se mai ciobeşte...mă duc într-un colţ să mă tai şi să plâng.
De ce? Simplu. Citesc articloul ăsta despre ascensiunea fetelor de la pagina 5 şi mă loveşte: mi-am ratat coooompleeeeet cariera. Uită-te la ele cât îs de realizate...Şi sunt, nimeni nu contestă...Ele, cele 5-6 despre care se vorbeşte în articol, restu' de nişte sute sau chair mii...eh...cine le mai ştie?!
Nu contează că poate fetele astea chiar aveau potenţial...chiar dacă de Playboy, da' tot potenţial se cheamă.
Sau şi mai bine: mă duc şi io să zic că ştiu unde-i îngropată Elodia (care, apropo, acuş'-acuş' o să intre în DEX ca sinonim la "avocată").
Mda....Think I'll go and eat a can of worms. Rataaare!!! Oooohhhh, zăăăă hooorroor....[muvi:]!
De ce? Simplu. Citesc articloul ăsta despre ascensiunea fetelor de la pagina 5 şi mă loveşte: mi-am ratat coooompleeeeet cariera. Uită-te la ele cât îs de realizate...Şi sunt, nimeni nu contestă...Ele, cele 5-6 despre care se vorbeşte în articol, restu' de nişte sute sau chair mii...eh...cine le mai ştie?!
Nu contează că poate fetele astea chiar aveau potenţial...chiar dacă de Playboy, da' tot potenţial se cheamă.
Sau şi mai bine: mă duc şi io să zic că ştiu unde-i îngropată Elodia (care, apropo, acuş'-acuş' o să intre în DEX ca sinonim la "avocată").
Mda....Think I'll go and eat a can of worms. Rataaare!!! Oooohhhh, zăăăă hooorroor....[muvi:]!
luni, 1 decembrie 2008
Duminica seara....ahmmm..de fapt, e luni!
Deci asta cu ziua liberă de luni, că-i ziua naţională, m-a dat rău peste cap. Încontinuu am impresia că e duminică.
Dar altceva vroiam să zic. Acu' jumate de oră s-a luat curentul în tot blocul. A picat tot. Rapid s-au făcut nişte telefoane la Electrica şi, nici n-am apucat să mă bucur bine de mirosul de scorţişoară degajat de nişte lumânări pe care le-am găsit printr-un colţ al camerei, că au şi venit să remedieze problema.
Back online.
Şi partea cea mai faină e că oamenii ăia s-au mişcat extra-mega rapid. Adică, nu-mi vine să cred: mă aşteptam mă trezesc dimineaţă şi să merg la toaletă pe întuneric. Şiiii făărăă duş, că doar ne respectăm şi avem centrală... Parcă se mişcă ceva la noi...Senzaţia asta am mai avut-o doar când am mers până la Bucureşti cu trenu' la vagonu'-cuşetă.
Bine, sigur mâine o să se întâmple ceva să mă trezească la realitatea înconjurătoare.
Dar altceva vroiam să zic. Acu' jumate de oră s-a luat curentul în tot blocul. A picat tot. Rapid s-au făcut nişte telefoane la Electrica şi, nici n-am apucat să mă bucur bine de mirosul de scorţişoară degajat de nişte lumânări pe care le-am găsit printr-un colţ al camerei, că au şi venit să remedieze problema.
Back online.
Şi partea cea mai faină e că oamenii ăia s-au mişcat extra-mega rapid. Adică, nu-mi vine să cred: mă aşteptam mă trezesc dimineaţă şi să merg la toaletă pe întuneric. Şiiii făărăă duş, că doar ne respectăm şi avem centrală... Parcă se mişcă ceva la noi...Senzaţia asta am mai avut-o doar când am mers până la Bucureşti cu trenu' la vagonu'-cuşetă.
Bine, sigur mâine o să se întâmple ceva să mă trezească la realitatea înconjurătoare.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)