Cârtiţoiu' faţă'n faţă cu tehnica

De ce n-oi fi fost eu atentă la j-de orele de informatică din liceu? Ce uşor mi-ar fi fost acuma....A! Da! Pentru că ne băgau pe gât Borland Pascal, C++ şi Fox (ultimele 2 în clasa a doişpea), chestii complet inutile. Nici măcar o bună prezentare a Office-ului nu ne-au făcut...De altfel, cum dracu' să faci orice prezentare la Office în clasă la tablă?!?!?!

Despre ce e vorba? Păi, simplu. M-am chinuit să inserez una bucată de cod HTML (io care habar n-aaam!!!) în template-ul blogului. Evident că n-am fost atât de tâmpită să şi salvez, că să vezi atunci distracţie!! Şi PASTE şi nu-i bun şi ŞTERGE MODIFICĂRILE şi de la capăt.
Şi stai şi cugetă."Şi oare unde naiba trebe paste-uită bucata de cod?...paştele şi dumnzeii şi sfinţii..."

Am lăsat-o baltă, că doar nu era să fac o cirză de nervi că eu nu ştiu că n-am mai făcut niciodată aşa ceva. Relax. Întrebăm pe cineva care se pricepe.
Acum 5 minute, m-am pus să mă joc iară pe blog (acolo la Aspect) şi, ta-na-na-naaaam!!!, printre obiectele gadget de inserat se află şi Cod Html...Duuuuuh!!!!
Na, probabil că alţii ştiau asta de mult, că nici nimeni pe lume nu s-o mai chinuit fix cu asta, dar cineva tre' să le facă şi pe astea, ori mie-mi place metoda "trial&error", că numa aşa sigur n-o să uit niciodată.

Mă simt pedepsită...

De undeva de prin toamnă, pe linia pe care circul eu cel mai des, sunt numai autobuze de-alea nasoale rău. De-alea care, atunci când stau la stop, huruie şi tremură din toate încheieturile. De-alea în care lumina-i sufiecientă numai să vezi dacă nu cumva te aşezi pe altcineva. N-am mai citit dimineaţa în autobuz de nu ţin minte. (Ce altceva aş putea şi face în timpul ăla?!?)
Şi nu înţeleg.
Adică, într-o zonă în care sunt mai multe bănci pe metru pătrat decât orice, ăştia de la RATT ne pedepsesc cu autobuzele alea... Io nu pentru alea am investit aproape 15 ani de abonamente. Îs printre cei mai fideli clienţi ai lor, şi uite cum mă răsplătesc!
Am încercat să văd şi părţi pozitive. Dacă stai pe scaun şi mijlocul de transport tremură de parcă acuma se rupe, ai parte de masaj gratuit. Când au fost frigurile alea imense, de câte ori mă urcam, nu mi se abureau ochelarii şi, în plus, nu transpirai de căldură ca să simţi frigul când coborai, că nu era prea mare diferenţă de temperatură. Şi...şi ne-am oprit.
Nu pot să citesc, îmi sparg timpanele cu muzica din căşti, pe care şi-aşa n-o aud aproape deloc, nu vezi mai nimic afară pentru că geamurile sunt veşnic aburite (de la respiraţia călătorilor), ai oricând posibilitatea să te murdăreşti serios, te smuceşte în toate direcţiile (asta şi din faptul că orice frână e doar druscă), iar, dacă stai în picioare, ai toate şansele să înceapă să te gâdile huruitul (senzaţie complet neplăcută, ţinând cont că nu pot să mă descalţ să mă scarpin în tălpi).
Dar, nu-i bai, că doar avem cititoare de carduri moderne...Carduri la care, din câte îmi povestea un prieten, nu-ţi dau nici măcar un fluturaş de ra¤%t cu instrucţiuni de folosire sau reguli...

Dacă nu mi-ar fi frică

Ca să nu credeţi că numai de Athos o să fie vorba de-acu încolo, am văzut că HaosControlat mi-a pasat o leapşă.
Aşa că, dacă nu mi-ar fi frică:
- de şerpi, m-aş avânta mai curajoasă în natură, adică Deltă, munte, râuri sau pe oriunde s-ar mai ascunde ăştia, care ştiu eu că-s peste tot, deci nu încercaţi să mă convingeţi de contrariul acestor fapte;
- să nu-mi rup/sparg ceva, m-aş aventura la vreun sport extrem;
- de înălţimi, aş include pe lista sporturilor extreme paraşutismul (aş vrea să experimentez măcar senzaţia de zbor);
- de repercusiuni, aş vandaliza câte ceva;
- de ochelari sparţi, m-aş da pe gheaţă;
- de imaginaţia mea prea bogată........De fapt, de asta nu mi-e frică. Şi-o şi las liberă.

De fapt, sunt sigură că mi-e frică de mai multe, dar alea e prea intime. Şi-n plus, dacă există, trebuie depăşite.

Iată pufoşenia maximă! Şi-a însuşit un pulover şi o pereche de şlapi la care ronţăie de zor.
Cutia aia nu-i prea arătoasă, dar n-am apucat încă să mergem la cumpărături.
Trebuie să-i iau nişte jucărele şi un coş în care să se lăfăie.
P.S. Chestia aia roşcată la el în gură e puloverul meu....de pe mine...

O nouă librărie veche

Ieri m-am plimbat un pic prin zona centrală, pe unde nu ajung aşa des. Şi mi-am zis că ar fi cazul să intru într-o librărie în care n-am mai fost - Caligraf, la fostul Capitol, actualul sediu al Filarmonicii. N-am plecat cu mâna goală. Mi-am luat Salman Rushdie - Midnight's Children şi Italo Svevo - Conştiinţa lui Zeno. (45 prima, 5 a doua - reducere).
Nu se încadrează în noul trend al libăriilor cu ceainării/cafenele şi e puţin peste mână ca locaţie, dar merită plimbarea. E micuţă, cu nişte rafturi înalte (apropo, v-ar trebui o scăriţă mobilă, pentru cârtiţoii care nu bat cu vederea până acolo) şi, din ce-am văzut, preţurile sunt accesibile. Am văzut şi multe titluri care nu prea le-am observat în altă parte, titluri care sunt destul de bine alese. Nu o să găsiţi abundenţa din celelalte librării, dar toate sunt titluri bune.
Secţiuni:
- religie/istorie/filosofie/psihologie - spate stânga
- cărţi pentru copii, dicţionare plus clasici din literatura română şi universală - spate dreapta
- muzică/literatură universală în română şi engleză (parcă am văzut şi o altă limbă, dar n-am identificat-o) - faţă dreapta
- albume artă - faţă stânga
- raft reduceri - lângă casă, tot faţă stânga.

Per total, un loc plăcut în care se ascultă muzică clasică şi se pot cumpăra cărţi bune.

And Athos is his name-o!

A veeeniiit! Îl cheamă Athos şi are 2 luni jumate. Seamănă pe taică-su', care era mioritcu', nu cum am zis eu mai devreme.
Şi a venit după o noapte de stat în ploaie ca fraieru' la un loc cu ceilalţi fraţi ai lui. Cele două cuşti pe care le aveau la dispoziţie nu le-au plăcut/trebuit, drept urmare a ajuns la noi pliiin de noroi. Era gri cu negru. Acuma e alb cu pete negre.
Nu l-am prins prea bine în poză, că după ce am încercat o plimbare pe afară (he is potty trained!!!!), i-am făcut o băiţă şi era obosit.
Va urma...

Vulpea de foc e de vină!!

După 2 luni de înnebunire, cu dorit de dat una bucată laptop de toţii pereţii şi încă unii în plus, am dat un search pe gugăl.
Laptopu' meu nu e tâmpit. Este un aparat care funcţionează după ce-i instalez eu. Şi de unde să ştiu că blocarea lui când ţi-e lumea mai dragă se datorează Firefox-ului?!?
Simptome: cauţi ceva pe net sau pur şi simplu te uiţi pe-o pagină web. La un moment dat, vrei să urmezi un alt link. Şi ceva nu merge. Şi mai apeşi o dată, şi încă o dată şi paf! s-a blocat! Şi ţi-ai dori tu să-l opreşti, da' cu tot cu Task Manager (care, apropo, îţi arată că ai două programe deschise, deşi tu ai numa' unu') şi End Task, yes, End Now...trebe să-ţi restartezi minunăţia.
N-ar fii o problemă, dar, când faci asta de 3-4 ori pe oră, în condiţiile în care vrei să-ţi termini o treabă urgentă, şi se repetă şi azi şi mâine şi poimâine....o cam iei razna.
Şi vine şi ziua în care, după n reinstalări de S.O., dai un search pe gugăl şi vezi că, de fapt, e o problemă la browser.
Soluţii n-am încă. Probabil ar trebui să "downgrade" sau să trec pe Opera, că IE nu mă încântă cu toate actualizările lui cu tot.

The puppy is coming!

Deseară vine căţălu'. N-o să fie lup, dar tot ciobănesc: din tată caucazian şi mamă mioritică. Abia aştept!!!

Traian Ungureanu - Despre securitate. Ţara lui "ca şi cum"

Am citit cărţulia asta în vreo oră jumate, acu' două dup-amieze. De asta îi şi zic "cărţulie", pentru că e micuţă rău. Mai degrabă, un eseu mai lung.
Am luat-o de la Schimb de la Ama, care a zis că ar fi despre lipsa de rezistenţă a românilor pe vremea comunismului. Drept pentru care mi s-a zburlit păru' pe ceafă "cuuum???" şi am luat-o acasă.
N-am vrut să comentez fără să văd ce zice autorul.
Din start, trebuie spus că n-o să găsiţi aici adevăruri absolute sau date din documentele de la Secu'. N-o să găsiţi relatări de la martori sau cifre exacte. Cartea asta nu e un document istoric.
Traian Ungureanu îşi expune părerea într-un mod delicat şi fondat. Fapte generale. Fără să încerce să aducă motivări...decât eventual pe final. Motivarea justă, după mine, şi pe care o aşteptam, că, dacă nu, făceam cu ou şi oţet fiecare afirmaţie, chiar dacă aveam sau nu dreptate.
Nu pot să comentez o părere personală, exprimată bine.

Am mai spus: eu n-am trăit pe vremea aia decât foarte puţin. Primii 5 ani din viaţă nu sunt suficienţi ca eu despre mine să mă pot plânge. Ba mai mult, acel sistem groaznic, poate că mie, PERSONAL, mi-a făcut dreptate. Acel sistem l-a obligat pe tatăl meu să plătească pensia alimentară, ceea ce nu s-a mai întâmplat după aceea.
Dacă e să-mi iau familia...asta e altă poveste. Lui Ion, tatăl mamei mele, chiabur de meserie, i-au luat tot. A avut drept să locuiască într-o cameră din casa care era la el în familie de cel puţin 150 de ani. Nu i-au acordat drept de muncă în noul sistem. Într-o perioadă, l-au cărat (ei..nu ştiu cine sunt "ei", dar au existat) la Lipova şi i-au administrat o mică reeducare prin bătăi. N-a prea funcţionat, dar a şi murit de tânăr. Dacă din cauza asta, nu ştiu. Motivul direct e altul.
Şi exemplele pot continua, la fel cam ca în orice altă familie.

Ce deplângea Traian Ungureanu în carte era lipsa de solidaritate a românilor, aducând exemplele Ungariei şi Poloniei. Da. Noi nu ne putem nici măcar compara cu ce s-a întâmplat acolo, deşi românii au avut parte de tot felul de "tratamente" mizerabile. Vezi Canalul, deportările în Bărăgan, Piteşti, Securitatea, arestările, foamea de mai apoi etc.
De ce nu suntem noi uniţi? ( Cred că am mai comentat pe tema asta. Poate nu pe blog...)
După mine, ca să nu bag pe nimeni în oala mea, noi suntem încă în procesul cunoaşterii unii cu alţii. Istoric vorbind, ideea de românitate are o vechime..."mică". Undeva în jur de 200-250 de ani. Maaaxim! Nu e că nu se ştia că se vorbeşte aceeaşi limbă pe teritoriul ăsta. Pur şi simplu, abia de la primele încercări ale Şcolii Ardelene de demonstra că ne tragem de unde ne tragem se poate vorbi de crearea ideii de popor românesc.
A fost apoi paşoptu'. Înfrânat. Să nu uităm că Molodova şi Ţara Românească, deşi tributare unor puteri ale vremii, aveau statutul de independente. Ceea ce nu se poate zice despre Transilvania şi Banat. Unirea de la 1859 s-a bazat pe o eroare tehnică. Nimeni nu a interzis alegerea aceluiaşi conducător. Abia în 1878, cu un rege străin, a fost câştigată şi independenţa.
A trebuit să vină şi Primul Război Mondial ca, în 1918, odată cu formarea majorităţii statelor naţionale, să se unească şi toate teritoriile pe care trăiau români.
Bucuria celor 20 de ani de convieţuire (că 1918 e, mai degrabă, un an reper) a fost rapid curmată de cel de-al Doilea Război Mondial, şi în '45, pentru că n-am fost deloc cuminţi ( ba cu unii, ba cu ăialalţi), ne-au ocupat cu Armata Roşie şi cu tancuri. Au urmat 44 de ani de haos.
De unde solidaritate? De unde românitate? Abia acum punem bazele.

Probleme tehnice

Din cauză că tehnica iar mă depăşeşte, am luat o pauză de vreo 2 zile. Dar măcar m-am prins ce nu funcţiona.

Dezinformarea e şi ea bună la ceva....

...ne trezeşte din amorţire.
Eu am despre mine o părere, în general, bună. Adică cred şi ştiu despre mine că pot citi şi înţelege ceea ce citesc. Dar când ascult ceea ce zic alţii, aici intervine o problemă: informaţia pe care ei mi-o oferă este conform credinţelor lor.
Ca să n-o mai lungesc inutil: din nou, dragii noştri jurnalişti (sau, mai bine zis, ştirişti şi senzaţionalişti) ne aruncă pastilele aşa cum vor ei. Cu ţintă şi efect clar.
Vorbesc, evident, de mult discutata, în ultimele 3 zile, lege 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizotii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Ştiţi la ce mă refer: aia cu ascultatul telefoanelor.
Repet: cred că am mintea necesară să pricep textul legii, care zice cam aşa:

"CAPITOLUL II
Retinerea datelor

Art. 3. - (1) Furnizorii de retele publice de comunicatii si furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului au obligatia de a asigura, pe cheltuiala proprie, crearea si administrarea unei baze de date in format electronic, in vederea retinerii urmatoarelor categorii de date, in masura in care sunt generate sau prelucrate de acestia:
a) date necesare pentru urmarirea si identificarea sursei unei comunicari;
b) date necesare pentru identificarea destinatiei unei comunicari;
c) date necesare pentru a determina data, ora si durata comunicarii;
d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare;
e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicatie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;
f) date necesare pentru identificarea locatiei echipamentului de comunicatii mobile.
(2) Datele se retin timp de 6 luni de la momentul efectuarii comunicarii.
(3) Cheltuielile legate de crearea si administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal."

şi mai zice:

"Art. 11. - (1) In aplicarea prevederilor prezentei legi sunt interzise interceptarea si retinerea continutului comunicarii sau a informatiilor consultate in timpul utilizarii unei retele de comunicatii electronice.
(2) Furnizorii de retele publice de comunicatii si furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului au obligatia de a retine numai acele categorii de date enumerate la art. 3 alin. (1), care sunt accesibile ca urmare a desfasurarii activitatilor proprii, in conditiile legii.
(3) La sfarsitul perioadei de retinere, toate datele retinute in temeiul prezentei legi, cu exceptia datelor puse la dispozitia autoritatilor competente, potrivit legii, si care au fost pastrate de catre acestea, trebuie sa fie distruse prin proceduri automatizate, ireversibil."

Sursă: aici.

Prin urmare, cred că e multă agitaţie deageaba. Adică, şi eu am sărit ca arsă că "drepturile omului", că nuştiuce, că aialaltă...Dar, din câte văd eu, legea asta zice numa de acele date care oricum erau stocate, gen apelant, ăla pe care-l suni, de pe ce telefon suni, cât durează etc. Date care, repet, oricum erau stocate. Probabil nu 6 luni. Dar altfel cum dracu' să ne calculeze facturile la mobile?
Acuma, că cineva se pune şi şi interceptează conţinutul fără un mandat de la autorităţile abilitate, aia e altceva, încalcă legea, poate fi pedepsit, încalcă drepturile etc.

De ce acest post? Păi şi pentru că am citit câteva declaraţii de la intelectualitatea locală, foarte înverşunaţi, de altfel, care (ruşinică!) sunt sigură că au comentat tot pe ce au văzut la TV sau au citit în presă.

Nu fă azi....

...ce poţi lăsa pe mâine. Evident! Şi uite-aşa se duce tot pe râpă.
Un proverb zicea: "Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi." Nici o problemă, că în naţiunea noastră minunată, la care subscriu, se face exact pe dos.
În ce mă priveşte, a fost o treabă minoră. O lucrare pentru master. Dar eu mai am şi o zână bună, care mă scoate din proverbialul rahat de cele mai multe ori. (Mersi! Mersi! Don't ever leave me!!) În cazul de faţă e vorba de o amânare a datei de predare, mai mult decât suficientă. Cu această ocazie am tot timpul să fac ceva calitativ şi nu hârtie igienică.
Dar, deşi eu îmi asum vină, sunt mulţi printre noi care nu doar că nu şi-o asumă, dar mai şi consideră că amânarea e absolut normală. De ce să te stresezi? De ce să-ţi faci treaba la timp şi şi bine? Pffff! Hai să fim serioşi.
Mă refer la toate instituţiile, la toţi acei cu care avem de-a face zi de zi. Am nişte prieteni care se judecă de ... ţineţi-vă bine!!... 2!! ani!! cu un tip pentru nişte acte, care orice om normal ar zice că li se cuvine de drept. Nu lor personal, ci Asociaţiei pe care o reprezintă. Şi, după ce au câştigat peste tot, la ultimul recurs al tipului, i-au întors de la capăt.
Eu am avut treabă la un moment dat cu o tanti la Poştă căreia i se părea incredibil că eu vreau să trimit un plic Prioripost sâmbătă după ce maşina plecase, iar alta mai pleca abia luni. "Ce fac? Îl ţin aici pe birou?" De parcă l-ar fi ţinut în mână până lunea în cauză.
Mai grav!
Dar întâi un mic disclaimer: eu nu mă am cu politica. N-o urmăresc, nu mă pasionează, merg la vot, dar, de cele mai multe ori, mă uit în buletinul de vot ca viţelu' la poarta nouă. Cel mai bun sfat pe care l-am primit în această privinţă a fost de la bunicul meu care mi-a zis: "Nu te băga niciodată în politică!" Şi ştia ce spune.
Dar, de la acei domni minunabili care ne conduc, am pretenţii. Ei sunt acolo să facă bine pentru restul. Că de aia s-a instaurat de undeva din negura timpului şi de pe vremea omului din peşteră conducerea. Când s-au strâns oamenii ( sau ce erau) în peşteră pentru prima dată şi şi-au zis că "Bă, ne trebe aia şi aia!" a fost unu' mai răsărit şi a pus picioru' în pragul peşterii şi a preluat conducerea. "Tu şi tu şi tu la cules. Femeile la cratiţă, curăţenie şi făcut haine, că doar nu suntem animale. Ăia viguroşi şi cu mine, hai să doborâm mamutu' ăla că ne trebe mâncare."
Şi, ca să revin, mai grav că domnii ăia politicieni care ne conduc nu-s în stare să facă odată ce e bine pentru restul. Străchinile lor oricum sunt mai pline decât ale majorităţii poporului, dar pe ei îi doare-n dos de treaba asta. Mai muult. Vor maai muuult! În zilele de azi, când peste tot se cântă de crize, ei nu-s în stare să ne asigure o stabilitate. Se certă şi-şi împart a suta-mia oară ministere, cabinete, posturi. Ce ştie tot omu': se schimbă Guvernu', se dau toţi afară, se chinuie 3 ani să pună în funcţii pe fratele lu' cumnatu' lu sora lu' nevastă-mea, ca dup-aia, hop!, e an electoral, deci nu mai facem nimic.
Şi noi, plebea, ca fraierii, le înghiţim pe toate. De ce? Pentru că nu suntem un popor pe bune. Suntem în continuare 3 ţărişoare aflate sub influenţa Dumnezeu ştie cui.

Cartea de nisip

Ieri am intrat şi eu la noua librărie din oraş şi trebuie să spun de la început că numai invidia că locul ăla arată atât de bine mă face s-o şi critic. (Ţinând cont că e la început, are tot timpul să se pună la punct cu "lipsurile".)
Holul lung de la intrare, flancat de cele 2 rafturi cu mari clasici şi nu numai, face loc sălii mari, impresionante mai ales prin tavanul-vitraliu şi coloanele ornamentate. (Aş zice şi stilul, da' nu mă pricep.) Rafturile sunt ticsite de cărţi şi tot rafturile alea sunt exact cum mi-aş face eu la mine în casa mea imaginară. Cred că cele mai faine sunt încăperile alea mici şi ascunse, aproape ca un labirint, unde mai găseşti un scaun, o băncuţă să te odihneşti şi să răsfoieşti din cărţi. Pe ideea Humanitasului şi a Cărtureştiului există şi o săliţă unde se pot servi, probabil, ceaiuri şi cafele, şi una unde l-am văzut pe un băiat cu un laptop. Probabil au şi wireless, ceea ce e foarte bine.
Deci, la aspect - nota 11.
Din ce-am văzut pe rafturi, pare şi destul de bine aprovizionată, dar mai are minusuri. Nu au încă un raft de reduceri (am văzut şi câteva din reducerile de la Polirom la preţ întreg). Cât despre preţuri, my fellow schimbători de cărţi ziceau că ar fi un pic mai scumpe decât cele practicate de librăriile consacrate. Nu mă pot pronunţa, că nu m-am uitat prea mult la preţuri, fiind cam înainte de salar şi nedorind să-mi fac sânge rău.
Mi-a luat, însă, destul de mult timp să găsesc raftul cu teorie literară. E în sala mare, cum intri de-afară, pe standul din mijloc în partea dreaptă, pe lângă filosofie. Am văzut titluri pe care nu le-am mai găsit în altă parte.
Per total, pare un loc minunabil. O redutabilă concurenţă. Poate-poate, cu atâta concurenţă, o să avem parte de cât mai multe oferte.

P.S. Nu ştiu câtă lume mă citeşte pe mine sau pe ceilalţi schimbători de cărţi sau bloggeri, dar duminică la Schimb erau destui care ştiau despre ce-i vorba. Cred că ar trebui să ne recompenseze pentru reclamă. :)))

Top întrebări/cerinţe stupide

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar unii oameni, în simplitatea lor, sunt pur şi simplu atroce. Urmează o listă cu întrebările/cerinţele/nelămuririle pe care le aud frecvent la lucru:
- Nu ţi-e frig? - Asta e de sezon. Nu e o întrebare răutăcioasă, pentru că unii par realmente îngrijoraţi, dar mă seacă. Normal că mi-e frig, că îi frig aici de crapă pietrele.
- Gata? Ai terminat programul pe ziua de azi? - Asta credeţi voi că am terminat programul artistic pe ziua în curs. Şi da! Nu stau aiurea în frig.
- Don'şoară, nu vă supăraţi, dar.... - urmează o întrebare de natură juridică. Răspuns: "Îmi pare rău. Nu mă pricep. Le vând, nu le citesc." ... Moment de gândire: Dar, totuşi, staţi să vă spun....bla, bla, bla...nedreptăţile....hoţii...etc. Eu - zâmbet suav; privire pierdută; God, shoot me!
- Don'şoară, aveţi ...nu-ştiu-ce? R: "Nu, momentan nu. Eventual încercaţi şi la... " Din nou, un moment de gândire luuuung, şi Dar sigur n-aveţi Codul...? Răspuns dat a doua oară: "Nu. Îmi pare rău." Răspuns pe care mi-ar plăcea să-l dau: "Dom'le/Doamnă, ai impresia că-s idioată? Îmi cunosc marfa şi ştiu ce am şi ce nu. Dar am impresia că matale nu pricepi limba română..."
- Cărţile astea-s de vânzare? Nu, dom'le, îs de decor. Sau ca să le răsfoiţi şi să le îndoiţi. Instituţia se gândeşte la "clienţii" ei şi a instalat o bibliotecă mobilă.
- Unde e punctul sanitar/toaleta/buda/WC-ul/ ăăăă, cum să mă exprim eu...? Buda, ştiţi dvs.? - Asta nu e iritantă, dar e distractiv să vezi cum oamenii îşi asumă sau nu faptul că au o nevoie fiziologică. De la întrebări şoptite la unele spuse complet răspicat, de la oameni simpli de la ţară, la doi-pe-doi, la doamne super-stilish.
- Închideţi mai devreme că-i vineri? Nu. Că aşa închid tot timpul/că aşa vrea muşchiu' meu.

Aveam mai multe în minte, dar am fost întreruptă din procesul creaţiei. Dacă îmi mai aduc aminte, o să urmeze şi o parte a doua.

Precum ziceam...

...de horoscoape, numai de bine.
Citesc presa online. Asta nu e neapărat big news, dar m-am spart de râs în dimineaţa asta.
Oameni buni, împătimiţi ai horoscoapelor, forget about it!! Uitaţi tot ce aţi ştiut că vă este caracteristic, că mai avem o planetă, deci şi o zodie. Am citit articolul ăsta şi, din Tăuraş înfocat şi pasional, am devenit Berbec.
Na! Acuma-i acuma! Trebe să mă redocumentez, să-mi reanalizez caracteristicile, să încep să trăiesc conform noului meu semn. "Blu" o devenit din Balanţă Fecioară. O să râd un pic de el, dar precis o să se uite la mine ca la felu' paişpe şi-o să-şi confirme a mia oară că-s nebună.
Cum o să mai pot trăi? Toată viaţa m-am ştiut semn de Pământ şi acuma-s "come on, baby, light my fire".
Şi semnu' ăla nou...oare cum îi el? La ce aparţine? Care-i al cincilea element? :))))))))))))))
Verificaţi-vă noul semn astral, dacă nu mă credeţi.

Cârtiţoiu' şi-a mai săpat un bârlog!

...Nu ăla culinar, că ăla e "work in progress". Aştept weekendu' următor să gătesc ceva.
Cu numele de cod schimbat, mă mai puteţi găsi şi aici. Nu ezitaţi să ascultaţi şi radio-ul (că, de fapt, el îi vedeta...nu io, care-s şi pe sticlă. :)))))))))))

Schimb de cărţi nr.19

Cel puţin aşa zice Ama. La mine e numărul... 11 sau 9 dacă e să scad alea 2 dăţi când n-am ajuns sau nu ştiu că a mai fost şi vacanţa de vară.
Tura asta a fost destul de linişte, poate şi pentru că am fost ceva mai puţintei. Acuma e perfect de înţeles, ţinând cont că venim după vacanţă şi sărbători. La toţi ne-a fost greu cu lectura, că e cam greu să poţi citit mai mult de 20 de pagini când eşti umplut până la refuz de sarme.
Eu, de exemplu, aveam 6 cărţi, din care am reuşit să termin 3.
Şi m-am calmat şi cu numărul de cărţi luate, deşi ar fi fost ele mai multe. Mi-am luat tot 3: 2 de luna trecută şi una nouă (numa ca să pot să comentez). Dostoievski l-am returnat Schimbului, pentru că n-am disponibilitatea necesară.
Cartea pe care vreau s-o critic, dar numai după ce-o citesc, ca să n-o dau în bară cu prejudecăţile, e Traian Ungureanu, Despre securitate. Ama zicea că e despre perioada comunistă (duuuh!) şi lipsa de rezistenţă a românilor. Mai multe nu vreau să comentez acuma, că deja am în cap destule, dar trebe citit înainte.
Am fost vizitaţi de presă din nou (nu vreau să fiu rea, dar probabil iar n-au subiecte...că ar fi prea frumos să credem că lumea e interesată de-o acţiune para-culturală). Dar cum cititorii sunt puţin "camera shy", vreo 3 au plecat în 2 secunde. Dar eu cu Dănuţ suntem vedete.
Per total a fost încă o dup-amiază de duminică petrecută într-un mod cât se poate de plăcut. Am mai rămas un pic mai mult şi la discuţii despre filme, după care ne-am făcut curaj şi am înfruntat frigu' şi ne-am dus la casele noastre.

Cârtiţoiu' tehnic "in action"

Eu şi cu tehnica nu suntem într-o relaţie totalmente incompatibilă. Ba din contră. Ce fac, ce nu fac, de obicei învăţ repede, uşor şi bine. Am afinităţi de la bătutul cuielor în pereţi la instalat de sisteme de operare la care nu le dăm numele. Singura problemă e că nu prea ştiu exact şi clar ce funcţionează cu ce. Oricine mă întreabă care-i configuraţia la laptopţel, i-l pun în braţe să se uite sau bălmăjesc ceva cu 120 de giga hardu' şi 2 giga de rami...şi m-am pierdut. Oricum mă pricep mai bine că mulţi.
Mai nou, tot descopăr chestii pe net, upgradez şi mă joc cu programe noi, care mai de care, iar rezultatul a fost că mi-am instalat la Crăciun sistemul de operare de vreo 5-6 ori, până să mă prind ce dracu' are de nu mai merge. Nu m-am prins exact, dar l-am refăcut.
Ieri, m-am gândit să-mi fac blog pe mobil. Ţinând cont că am la abonament şi ceva trafic inclus, m-am gândit eu că nu sună rău. Până când am intrat la configurări...şi părea prea complicat pentru lipsa mea de chef. Adică, n-ar fi fost mai simplu să facă o chestie gen wap.nuştiuce.blogspot.com? Că, dacă e, şi poate e, io n-am dat de el. Sau m.tralala.blogspot.com, cum am mai văzut pe la ceva ziare.
Şi m-am liniştit. Oricum, am laptopu' cam tot timpul la mine, aşa că am considerat totuşi că nu e atât de necesar. Ar fi fost, fără doar şi poate, o activitate plăcută pe mijloacele de transport.

Mă bag peste lepşe!

Mă bag şi eu la lepşe, că-mi plac. Oricum..la ce bate vântu' aici la mine la lucru...e o activitate plăcută. Măcar!

Furată de la Tomata via NuMaPlicitisi.

Mâncarea anului: Hmmm, hmmmm, hmmmm.....Îs prea multe!!!! Din totdeauna şi pentru totdeauna : SALATA DE VINETE. Una nouă, first time made: lasagna.

Băutura anului: rom. Ţine de cald şi e bun în combinaţia lime, rom şi cola. Sau ceai.

Party-ul anului: Dognecea party! Dănuţ ştie.

Patul anului: al meu, evident. Voi ştiţi cât îi de mare!? Cât toată camera!!!

Piesa anului: Clutch - The Swollen Goat.

Site-ul anului: pfffff!!

Blog-ul anului : double pfffff!!

Ruda anului: mama!

Gafa anului: io nu prea fac gafe sau cel puţin aşa-mi place să cred. Nu-mi aduc aminte de nici una.

Prietenul anului: asta ar fii mai degrabă boyfriendu' anului şi ăla e unu' şi bun.

Prietena anului: Nasti.

Iubitul anului: aaa...uite: tot ăla de mai sus. Nume de cod: "blu eyez"!

Îmbrăcămintea anului: tricou, jeans + teneşi!

Excursia anului: Budapesta, Sziget Festival. Concert REM.

Vorba anului: „deci teoretic e ..., dar practic...”, „paştele mă-sii de treabă” - nu-i frumos, da' îi sănătos.

Platforma socială a anului: bănuiesc că ar trebui să zic Blogspot.

Sportul anului: nu vreţi să ştiţi....:D

Filmul anului: cred că o să zic Hotel Rwanda. E din 2004, da' numa anu' ăsta m-am uitat la el. Şi, cum s-ar zice, m-a marcat! După asta, nimic din ce văd zi de zi nu mi se mai pare greu sau urât sau...ce vreţi voi.

Cartea anului: am citit câte ceva anu' trecut: Răul de Jan Guillou, Generalul armatei moarte de Ismail Kadare, În supa miso de Ryu Murakami, Iliada...Ăăă...şi nu mai ştiu...astea mi-or venit pe moment.

Parfumul anului: parfumul de dimineaţă.

Jocul anului: table!!!!!!!

La cine să pasez? Păi, o pasez la Haosu', la Richie, i-aş fii pasat-o şi lu' Dănuţ şi Tomata da' au fost sau sunt vizaţi deja.

LE: La rubrica Prietenul/prietena anului, că aia cu iubitu' e alta, îs ei mai mulţi. Pe lângă "blu" şi Nasti, ar mai fi secta veselă. Cum zice Dănuţ, prietenii ştiu de ce şi se ştiu ei care, cum şi ce.

Orbirea - Elias Canetti

Romanul lui Elias Canetti îl prezintă pe profesorul Peter Kien, savant şi specialist sinolog, un tip costeliv, deşirat, care trăieşte exclusiv în lumea cărţilor sale, o lume imaginară, protectivă ca un cocon.
Până la transformarea într-o fiinţă dominată de paranoia şi până la deznodământul tragic şi, totuşi, eliberator, lumea lui Kien se prezintă drept o lume stranie, în contrast cu o atmosfera de metropolă a lumii „reale” a romanului. Profesorul apare ca savant prin excelenţă, pentru care doar cărţile (sale) reprezintă lumea cu adevărat, ele fiind purtătoarele adevărului suprem.
Kien nu concepe că ar putea exista altceva în afara cărţilor, viaţa "reală", reprezentată de cea a celor din jur, fiind privită cu dispreţ şi neînţeleasă.
Singuratic, profesorul îşi urmează tabieturile sale zilnice, nederanjate de ani de zile, cu sfinţenie, pentru că orice clipă a vieţii sale trebuie dedicată studiului. Savantul care nu concepe existenţa preocupărilor „lumeşti”, care îi depăşesc aria de interes ( de fapt, un naiv), Kien se lasă impresionat de menajera sa, care, aparent, se comportă mai frumos cu cărţile decât el însuşi.
Neobişnuit cu adversităţile "lumii reale", o va lua în căsătorie pe Therese, o domnişoară bătrână, care visează să fie dorită de toţi bărbaţii (ea chiar are impresia că e adulată de toţi), o fiinţă josnică şi hulpavă, care, odată ce se vede căsătorită, începe, abil, să ocupe toată casa şi biblioteca profesorului, până când îl aruncă în stradă.
Un neadaptat, Kien nu-şi poate da seama de gravitatea lucrurilor care i se întâmplă, singura lui nelinişte fiind siguranţa bibliotecii sale. Se retrage în propria-i minte, creându-şi un univers alternativ, o bibliotecă virtuală pe care şi-o încarcă şi şi-o descarcă în fiecare dimineaţă şi seară, ajutat, la un moment dat, de un prieten dubios, un şarlatan, Fischerle, pitic cocoşat cu ambiţii de îmbogăţire şi de a deveni campion de şah.
Într-un fel, toate personajele romanului sunt firi obsesive, maniaci care caută să-şi satisfacă nevoile proprii, oameni prinşi în propriile lumi imaginare, care uneori se intersectează între ele, având ca rezultat dezastrul.
Orbirea personajelor nu este una fizică, legată de ochi, ci una mentală – ei îşi construiesc microcosmosurile lor, în jurul cărora nu mai există nimic, decât propriile lor dorinţe şi acţiuni, lumile alcătuindu-se din propriile lor reprezentări. Sunt orbiţi de propria putere de imaginaţie şi halucinaţie şi, chiar şi în acest stadiu, sunt inconştienţi de propriile puteri creatoare. Personajele sunt atât de ancorate în propriul univers, încât sunt incapabile de percepe exteriorul (de la realitatea librăriilor, la copilul dornic de cunoaştere, fiind momente surprinse într-o manieră realistă). Obsesiile proprii, care îi stăpânesc, îi fac „orbi” la ce este în jur. Orbirea devine aici o excludere a unei realităţi ce nu convine propriului sistem de reprezentări, prin neacceptarea până la negare a unei realităţi alternative la cea proprie, realitatea „reală”. Această realitate „reală” este ignorată până în punctul în care ciocnirea violentă între lumi este inevitabilă şi duce la capitulare.
Acest conflict dintre lumi survine în momentul în care evitarea este imposibilă şi totul se filtrează prin propriile manii.
Spre final, Kien, oarecum conştient că înnebunise (doar cere ajutorul fratelui său Georges), se află în imposibilitatea de a separa "realitatea" de imaginarul său interior.
Sfârşeşte, dar se şi eliberează de Therese ( şi nu doar de ea), dându-şi foc şieşi şi bibliotecii sale, singura care contează.

Din nou o zi prolifică. M-am gândit să-mi trag şi o secţiune de cooking, dar rămâne să mă mai gândesc la asta...Şi nu pentru că e la modă....că e!...ci pentru că îmi place. Când o să fiu mare, îmi fac tavernă.

Manualul canibalului

Carlos Balmaceda, Manualul canibalului

N-am mai scris de multişor despre ce-am mai citit, şi nu că n-aş mai fi cititi nimic, ci pur şi simplu că nu mi-a prea venit.
Şi pentru Schimbul de Cărţi e săptămâna asta, m-am gândit că at fi o idee bună să-mi pun ideile în ordine, nu de alta, dar s-au făcut plângeri cum că ar trebui să vorbim mai mult despre cărţile pe care le citim...şi adevărul ăsta e.

Aşaaa....

Textul aparent facil al romanului ( căci roman este), presărat de reţete culinare care fac să-ţi plouă'n gură tot la 2 pagini, ascunde în dedesubturile sale istoria unei familii, strâns legată de istoria Argentinei, pornind de undeva de la Primul Război Mondial şi până în zilele noastre.
Şi gata.

Gata, dacă vrei să ştii despre ce-i vorba pe scurt. De unde şi până unde canibalu'? Iară istorie?
Apăi, istorie e totul şi totul e istorie, ca să parafrazez prost. Un roman are nevoie de un fundal. La sud-americani, cel puţin din ce-am citit eu, întotdeauna e şi istorie. Mai clară sau mai confuză, alcătuieşte baza ascunsă sau la vedere a textelor. Stratul prim. Blatul.
Apoi, stratul de cremă. Familia. Cei doi fraţi Cagliostro merg în Argentina, pun bazele restaurantului lor, dar, mai ales, scriu minunata carte de bucate, după care toţi ce le urmează vor prepara deliciile nemaiîntâlnite. Urmează poveştile împletite între trecut, prezent şi viitor ale tuturor ce trec, în calitate de patroni sau bucătari, prin bucătăria restaurantului, ajunsă un real punct de reper al zonei.
Boţurile de frişcă: Toate reţetele, care, după experienţa mea culinară, cred că sunt absolut delicioase. Tot la două pagini apare câte o reţetă, exotică, mai greu de realizat pe meleagurile noastre, dar care cred că merită încercate. Măcar de distracţie. Aromele parcă transcend pagina scrisă a cărţii până în nările cititorului. Trebuie doar un pic de imaginaţie. (Cea de la care am luat cartea mi-a zis că i s-a făcut o foame teribilă. Da. Eu am citit mâncată, şi tot mi se făcea poftă.)
Stratul 4 - Proverbiala cireaşă de pe tort. Aici intră în scenă şi canibalul. Ultimul patron/bucătar, Lombroso, cel care îşi devorează mama moartă....Dar ...nu pot să povestesc ulltimele pagini. Se pierde tot farmecul. Aşa că cireaşa de pe tort sunt jocurile lingvistico-istorico-etimologice ale naratorului: fraţii Cagliostro, autorii/compilatorii cărţii de bucate, îşi iau numele după faimosul tiz mistic, iar Lombroso trimite direct la celebrul criminologist italian de la care avem determinismul biologic al criminalului. Ca şi cum cei care încep aventura culinară sunt reali mistici/ocultişti ai bucatelor, iar Lombroso al nostru e predeterminat să ajungă...la ce a ajuns.

Dom'le, e FRIG!!!

E frig şi mi-e frig aproape constant. Mai sunt si gripată de ceva vreme, că nu-mi place să mă tratez. Dacă e să iau pastile mai mult de 3-4 zile, mă opresc. O singură dată am luat cu plăcere şi cât mai multe - când mă durea o măsea de minte şi băgam la calmante pe bandă rulantă.
Dar nu frigul constant e ce mi-a declanşat postare, ci faptul ca am citit un articol despre cum ruşii nu mai dau gaz. Ok. Nimic nou în asta, pentru că zilele astea ştirile se împart între războiul din Gaza şi gazul rusesc (no pun intended!). Dar era acolo un comentariu de la un nene care povestea cum că la el la sat în Oltenia sunt rezerve imense de petrol şi gaze, că, din moşi se povesteşte, de o baltă mare neagră şi de aurul dracului şi mai ştiu eu ce comori, pe care nimeni nu le poate găsi pentru că pică răpuşi de spirite rele (cred că am cam înfrumuseţat povestea...hmmm..).
Ideea e că exact genul ăsta de poveste circulă şi la mine la sat. În zonă sunt şi nişte bucăţi de vulcănei noroioşi, iar satul nostru, fiind atestat pe la 1380, n-a stat tot timpu' unde se află acuma, ci, la un moment dat, s-a mutat...pentru că a început să curgă sânge pe văi...sau, cum îmi place mie să cred, pământ galben-roşcat, adică lut. Mai sunt şi ape milenare...ce mai?! Rai, dom'le, Rai!
Sincer, nu cred că nenea ăla aberează. Modul în care a zis-o e cam din SF-uri.

Un fel de autocritică

Venind pe drum, mi-am adus aminte cum scriu eu câteodată jumi-juma. Adică o româno-engleză. Şi mi-au adus aminte că treaba asta poate să fie cam iritantă. Cel puţin atunci când aud pe stradă adolescenţii, simt că mi se ridică păru' pe ceafa proaspăt tunsă.
Şi...eroare! Eu ce făceam, acu' nu mult timp?
Eu am început să fac engleză la şcoală dintr-a doua. Unii zic că a fost mâna norocoasă a uneia din mame, care a tras biletul norocos, alţii zic că erau pile. Eu nu ştiu ce să cred, că nu ştiam cu ce se ocupă fiecare părinte din clasă, iar mama oscilează între cele două. Indiferent. Am început dintr-a doua, făceam câte 3 ore pe săptămână, în condiţiile în care, din câte ţin minte, numai mate făceam mai mult, iar dintr-a cincea, după un soi de examen de treaptă, am ajuns în clasa de intensivă. Trebe să mă laud: am intrat a patra, pe propriile mele puteri, cu emoţiile lu' mama, care nu prea ştia exact ce-mi poate capul.
Şi, undeva printr-a şasea, am început, de la exerciţiile de role-play, să facem mini-piese de teatru în fiecare oră. Nu ştiu dacă doamna profesoară se gândise la asta, dar, haosul odată pornit, ne-a lăsat să ne facem de cap. Pentru noi era plăcere, pentru ea...păi, învăţam destul de bine să ne conversăm. Prin urmare, de cele mai multe ori, conversaţiile noastre nu se opreau în clasă, ci continuau şi în pauze, ş pe stradă, şi cam oriunde ne întâlneam. Mie, personal, mi-a fost benefic, şi la fel cred că pot şi prietenele mele să confirme. Era şi o treabă de a nu fi înţeles de restul, dar la 14 ani, datorită exerciţiilor "intensive", am făcut prima dată pe interpreta, pentru o domnişoara englezoaică venită la Şcoala de vară, şi nu oriunde sau în orice domeniu, ci la Muzeul de sub Catedrală.
În liceu, fără supărare pentru nimeni, dar profesoarele erau varză. Ca în orice şcoală cu prestigiu, religia putea să fie o materie mult mai imporantă decât limbile străine. Depinde cine-ţi era profesor. (De asta sunt eu varză la franceză, că dintr-a şasea, singurul an în care am făcut serios, am avut vreo 8 profesoare.)
Şi a venit şi faculta. Ore numai în engleză la materiile de engleză. Heaven!
N-am fost niciodată într-o ţară unde se vorbeşte numai limba asta, dar cred că mă descurc....cel puţin bine. Şi limba asta mi-e, să zic, în sânge. Şi, la fel ca orice altă limbă, pur şi simplu sunt unele expresii care sună mai bine în original, decât traduse.

Despre horoscoape - numai de bine

Un nou an, multe de citit, o tastatură care încă se resimte de la revel şi o nouă chestie: no more superstitions!
Nu sunt o persoană care stă zilnic şi-şi citeşte de douăj' de ori horoscopu', tarotu' sau mai ştiu eu ce. Da' mă mai apucă şi pe mine. Şi e complet stupid. Adică tot ce scrie acolo la caracteristici generale la tăuraşi şi şobo' e ok, se potriveşte, se pliază. Numa' că horoscoapele nu-ţi pot prezice viitorul, n-o să-ţi zică "bă, fraiero, mâine ţi se întâmplă aia...be prepared!"....Pentru mine sunt mai mult o sursă de a găsi cele 3 calităţi şi defecte pe care ţi le cer la un interviu: "Ăăăăă, deci eu sunt încăpăţânată, hipersensibilă şi mă enervez repede, dar am un simţ estetic super-mega-extra dezvoltat, mă descurc bine în situaţii de stres şi lucrez foarte bine în echipă, chiar dacă sunt singuratică, dar nu s-ar zice..."
Un prof a întrebat-o pe-o colegă de-a mea când a împlinit 18 ani cum se simte. La care ea: "Păi, mă simt mult mai matură, pot să abordez mai bine situaţiile de adult"...blaaa, blaaa, blaaa. Clasa a izbucnit, logic, în râs..Adică, cum să te schimbi peste o noapte!? Normal că nu.
Eu nu mă simt nici acum suficient de matură. De fapt, nici nu ştiu ce dracu' vrea să însemne asta. Eu sunt matură de când eram mică şi tot de atunci mă joc în lumea mea imaginară. Mă simt mare numai când pot să abordez situaţiile de stres mai cu calm. Şi de la o vreme, m-am calmat de tot.
Am o viaţă bună, o familie care mă iubeşte şi pe care-i iubesc, prieteni la fel şi un "blu eyez" care n-o fii perfect, dar e al meu, mă place aşa cum sunt, are grijă de mine şi mă ţine în puf. Nu mor de foame, ba din contră (ar trebui să mai merg pe la vreo sală ceva, că sărbătorile astea au fost crunte), am unde să stau, am prea multe joburi, dar îmi câştig banii, ca să-mi fac damblalele şi să mai pot şi să fac câte un cadou pe ici, pe colo..Mă plâng ocazional, dar, probabil, din lipsă de subiecte de conversaţie şi în rest îs destul de optimistă şi pentru încă vreo 3 în jurul meu.